Ale vieţii valuri...

Ale vieţii valuri, toate, peste mine năpustesc,
Vin grămadă, se aruncă şi nu pot să mă feresc.
Mă lovesc în piept, în coaste, mă frământă, mă despoaie,
Şi-n năvala lor nebună, trupul tot mi-l încovoaie.
Dau din mâini ca disperata, de ceva ca să mă prind,
Şi în piept, mănunchi de ghiare, reci ca ghiaţa, mă cuprind.
Stânci ascunse în adâncuri, mă pândesc să mă sfâşie,
Dar nu ştiu că în furtună, inima mi-e şi mai vie!
Nu mai vreau să-mi fie teamă, nu mai vreau să mă îndoi,
Nu mai vreau să cad gramadă, aruncată la gunoi.
Nu mai vreau să fiu omida din coconul cel inert,
Nici grăuntele de pleavă, risipită în deşert.
Nu mai vreau să fiu eu ciobul sfărâmat de tălpi în drum.
Vreau ca să îmi schimb destinul şi-am s-o fac aici, acum!
Vreau în luptă ca să birui? Trebuie doar să-nţeleg
Că pe-acel ce mă loveşte, am puterea să îl leg!
Vrea să lupte? Dă din coate? Mă atacă mişeleşte?
Trebuie să-l ştiu pe-acela ce din umbră mă loveşte.
Căci destul i-am făcut jocul: am tot plâns şi-am tot jelit
Până când sub grea povară sufletul mi-a fost zdrobit.
Dar eu am un Tată-n ceruri care are Biruinţa
Şi de-L am pe El alături, cine-mi va strivi fiinţa?
Nu e-n lumea asta cale, pasul meu să n-o străbată
Când purtându-mă pe braţe, e Cerescul nostru Tată.
Aurul când e în tingire, ca să fie curăţat,
Suferind în chinuri grele, e cu focul încercat.
Dar din foc, atunci când iese, este mai strălucitor,
Chiar dacă e grea-ncercarea, chiar de rănile îl dor.
Şi-atunci eu de ce să jelui? Oare nu mi-a fost destul?
Oare de atâtea lacrimi, nu mi-e sufletul sătul?
Tatăl meu mi-a dat puterea ca să birui orice val
Şi mi-a aratat şi calea ce mă poartă către mal.
Nu mai vreau să-ţi cânt în strună, nici să joc după-al tău cânt,
Nu mai vreau să fiu o frunză moartă şi purtată-n vânt !
Nu mai vreau ca disperarea, al meu pas să-l însoţească,
Nici să fiu un foc de paie, al tau vânt să-l înteţească.
Te-am lăsat prea mult la cârmă, aplecându-mi capu-n jug,
Şi purtând o grea povară, ca un bou ce trage-un plug.
El nu ştie altă viaţă, e-mpăcat cu soarta lui
Şi e multumit, fireşte, când se pune hamu-n cui.
M-a lovit prea greu mişelul, şi-am ramas ca o năucă,
Ca o oală ce atârnă pe un gard într-o ulucă.
Da, a fost un timp de jale şi un timp pentru smerit,
Dar în marea Ta-ndurare, totul are un sfârşit.
Şi-a venit un timp în care, în armura să mă-mbrac,
Să-mi iau scutul, coiful, arma şi să pornesc la atac.
Am greşit când mi-am pus jalea şi durerea mai presus
Decât Mâna de putere, ce mi-o întindea Isus.
El e sensul vieţii mele; nu eşti tu şi nu sunt eu,
E izvorul de putere coborât din Dumnezeu.
Şi am să-mi ridic obrazul să privesc înspre Lumină,
Fără să mai am pe umeri nici un val şi nici o vină!
Chiar de mă-ncolţeşte fiara, totuşi nu sunt la strâmtoare,
Lovituri vin fără număr, dar nu pot să mă doboare.
În grea cumpănă mi-e pasul, dar nu desnădăjduiesc,
Căci nu-s singură pe cale, când cei răi mă prigonesc.
Mi-au luat trupul să-l sfâşie,mi-au înfipt cuţite-n piept;
Iata-mă! Zdrobiţi-mi carnea! Nimic alta nu aştept.
Căci, ce-i trupul? Lut şi pleavă. Cortul unui călător,
Prin deşert şi întuneric, unde-i totul trecător.
Însă, Doamne, ce-am în suflet, este numai pentru Tine,
Chiar de-i presărat cu lacrimi, cu dureri şi cu suspine.
Fiindcă-n suflet am nădejdea ce mă ţine în putere,
Chipul Tău îl am în mine, biruind orice durere.
În inimă am credinţa ce mă duce mai departe,
Prin furtuni, tot înainte, până dincolo de moarte.
Şi mai am în suflet pusă, întrecând orice cuvânt,
Dragostea fără de margini, de dincolo de mormânt.
Dragostea ce biruit-a boldul morţii, ascuţit,
Fiindcă sus în ceruri Tatăl, cel dintâi, El ne-a iubit.
Fiara crudă, fără nume, pumnul iară şi-l ridică,
Să zdrobească, să sfâşie, însă nu-mi mai este frică.
Căci de fiecare dată când cu lacrimi am plătit,
Domnul mi-era mai aproape şi prin El m-am întărit.
Şi de fapt, ce are răul împotriva-mi, să m-oprească?
Ce, din mine-l deranjează, de tot vrea să mă strivească?
Cu ce oare-i stau în cale, ca un spin înfipt în coastă?
Cred că azi el vede-n mine, ce Tu ai văzut de mult,
Încă de pe vremea-n care nu ştiam să Te ascult.
Vede-acum crescând în mine, tot izvorul de putere,
Ce din piept mi-a spart zăgazul plin de lacrimi şi durere.
Şi cu groază se-nfioară fiindcă orice lovitură
Ce-ar fi vrut să pună-n mine dor de răzbunări şi ură,
I se-ntoarce împotrivă, mai puternică, mai tare,
Tot mai plină de iubire, tot mai multă, prin iertare!
Şi iubirea copleşeşte, iar iertarea înspăimântă,
Pe acel ce-n el nu are Duh din Seminţia Sfântă!

Rely T. 22 oct. 2001

Cuvântul Înţelept

Azi a fost o zi de lacrimi, zi de chin şi de durere,
Şi în ghiara disperării, inima mi-o simt cum piere.
Duhul mi-e mâhnit de moarte, oasele mi se usucă,
Plâng tristeţea mea amară şi-am în piept un dor de ducă.
Să mă-nalţ deasupra zării, în abis să mă scufund,
Să mă pierd în depărtare, în nefiinţă să pătrund.
Azi a fost o zi de lacrimi, dar va fi şi mâine-o zi.
Cine ştie până mâine, peste noapte ce va fi?
Poate mâine va fi pace şi va fi o zi cu soare,
Şi pe creştet îmi vei pune mâna plină de-ndurare.
Poate mâine, fără lacrimi, îmi va trece-o zi întreagă,
Dar şiragul meu de zile, cine stă să-l înţeleagă?
Plâng şi strig şi parcă-n zare nu se vede nici un semn,
Nu tresare nici o piatră, nu se-nmoaie nici un lemn.
Dar apoi din nou ‘nalţ capul, inima mi-o pun în piept
Şi ascult ce vrea să-mi spună, prin Cuvântul Înţelept:
„Multe planuri, omu-şi face, singur, el în mintea lui,
dar acel ce se-mplineşte, este planul Domnului.
Multe căi par bune-n viaţă şi frumoase la privire,
însă, dintre ele, multe, te vor duce la pieire.
Dar încredinţează-ţi planul, chiar în mâna Domnului,
şi-ţi va izbuti lucrarea, mai bine ca orişicui.
Pune-ţi doar în El nădejdea şi credinţa şi iubirea
căci atunci şi azi şi mâine, vei afla ce-i fericirea !”

Plânsul unui ciob de lut...

Doamne, oare câte lacrimi trebuie să vărs pe roată?
Câtă jale şi suspine, pot durerea să mi-o scoată?
Cât mai sunt lovit de Tine, framântat şi până când
Pumnul Tău plin de putere mă izbeste rând pe rând?
Sunt un boţ de lut - nu-i vorba – ridicat din colb de drum,
Dar de roata-ameţitoare, cum să mă agăţ eu? Cum?
Nu-mi vezi lacrimile, jalea, nu-mi vezi chinul cât încape?
Nu-mi vezi inima zdrobită, sufletul purtat pe ape?
Nu vezi ghiara ce-mi sfâşie carnea trupului meu gol?
Nu-mi vezi chinul ce m-apasă când mă culc şi când mă scol?
N-auzi strigătu-mi de jale, tipătul de neputinţă?
Nu imi simţi în piept durerea din întreaga mea fiinţă?
Te-am chemat de dimineaţă,Te-am chemat şi-n fapt de seară!
Până când, o Doamne, Tată, laşi făptura mea să moară?

Trupul mi-e tăiat în două, mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea, care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine; nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul, cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată, sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine, dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare... dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna; nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine, e alături să o lingă.
..................................................
Să te smulg bătând din mine, inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine, ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă, mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale, ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare, înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta, putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi şi tot nu va fi destul.
Lutul cere multe lacrimi, până când va fi sătul!

Şi mă iartă Doamne, Tată, că eu, boţul cel de lut
Îndrăznii să-ntreb olarul : “Pentru ce m-ai mai făcut?”
Ce sunt eu? Pumn de ţărâna ce îl suflă vântu-n zare,
Doar un ciob de oală spartă, ce-i călcată în picioare.
Fir de praf în drumul lumii, în deşertul de nisip;
Cine-s eu să vărs azi lacrimi, să mă zbat, să plâng, să ţip?
Când Olarul pune lutul sus pe roata Lui măiastră,
Ştie firul de ţărână, de va fi ulcior sau glastră?
Ştie el, mărunt grăunte, de va fi de vre-un folos
Sau va fi un ciob nevolnic dintr-un vas căzut pe jos?
“-Lut ai fost, pumn de ţărână ridicat de lângă drum,
Dar în mâna Mea divină, tu nu ştii ce eşti acum?
Ţi-am făcut un chip asemeni cu al Meu; ţi-am dat viaţa.
Te-am făcut al meu tovaraş în grădină, dimineaţa.
Nu mai eşti pumn de ţărână, nu mai eşti un ciob de lut,
Ci eşti fiul Meu, prin jertfa Celui ce-i Întii născut!
Nu eşti singur, sunt cu tine. De esti slab şi în durere,
Nu uita că Eu sunt Totul şi în mine e putere!
Ţi-am promis că tot ce vine peste tine-i de folos,
Chiar de-i greu, tu ţine pasul şi vei fi mai preţios.
Nu scurta din lemnul crucii, ca să-ţi fie mai usor!
Fiecare bucăţică iţi va fi de ajutor.
Nu te frânge sub povară, nu-ţi mai plânge chinul greu.
Ai uitat că lângă tine, şade Însuşi Dumnezeu?
Dacă El îţi ţine partea, cine-ţi şade împotrivă?
Nu mai fi ca o epavă, părăsită în derivă.
Pentru toate este-o vreme. Va veni şi vremea ta.
Azi e timpul pentru lacrimi, mâine poate-o iarnă grea,
Dar dupa oricare iarnă, vine totuşi primăvara.
Va veni şi vremea-aceea ce-ţi va uşura povara.
De-ai în inimă speranţa şi iubirea şi credinţa,
Nu este durere-n lume ce să-ţi biruie fiinţa !”
Rely T. 9 oct. 2001

"Ceea ce-mi dărui cu mâinile Tale, primesc."

Tu binele l-ai pus în palma-mi goală.
Venind în lume, gol eu m-am născut.
Dar Tu mă cunoşteai mai dinainte:
Din pântecele mamei m-ai ştiut.
Nimic nu am, să nu fi fost primit,
Şi tot ce am, primit-am de la Tine;
Încă pe când eu nu ştiam nimic,
Tu mă priveai şi Te-ngrijeai de mine.
Eu nu Te cunoşteam pe vremea-aceea,
Nici nu ştiam măcar, că Tu exişti.
Dar îmi lipsea ceva din bucurie
Şi câteodată ochii-mi priveau, trişti.
Eu nu ştiam ce dor aveam în mine,
Nu-nţelegeam ce, totuşi îmi lipseşte?
Şi mă-ntrebam, eu, singură-n odaie:
Din tot ce am, ce, inima-mi doreşte?
Nimic nu am, să nu fi fost primit;
Şi nu ştiam că toate-s de la Tine.
Cu-n duh de viaţă, lutul mi-ai umplut,
Dar eu credeam că tot, mi se cuvine.
Mi-ai dat părinţi, de grijă ca să-mi poarte
Şi am avut mereu un adăpost.
Şi m-ai ferit de rău, de boli, de moarte,
Dar toate îşi aveau la Tine-un rost.
Tu calea mi-o ştiai din veşnicie,
Şi pentru viaţa mea aveai un plan.
Nimic nu am primit la întâmplare
Şi nici o clipă n-a pierit în van.
Ştiai că va veni un timp în viaţa-mi,
Şi o răscruce pentru a alege:
Ca să trăiesc sub har, copil al păcii,
Sau capul să mi-l plec în jug, sub lege.
Ştiai de la-nceputuri, dinainte,
Când nici un chip de om nu se născuse,
Când Duhul Tău plutea pe-ntinse ape
Şi nici o stea pe cer nu apăruse,
De-atunci Tu ai ştiut ce voi alege
Şi-n Cartea Vieţii, numele mi-ai scris.
Şi binecuvântări fără de număr,
Fără să ştiu, pe cale mi-ai trimis.
Şi când privesc ‘napoi, pe drumul vieţii,
Acum, când Te cunosc cu-adevarat,
De câte ori, urmând să cad în noapte,
Cu dragoste, pe braţe m-ai purtat!
Nici nu ştiam că Tu-mi vegheai umblarea,
Nici nu ştiam că singură nu sânt.
Credeam c-am apărut din întâmplare
Şi voi sfârşi, o piatră pe-un mormânt.

“De-a fost ceva ‘nainte de-a mă naşte
Sau dincolo de moarte dacă este?
Nu cred nimic, ce ochiul meu nu vede !
Ce nu pot ca s-ating, e o poveste !”

Asa gândeam. Sărmana neştiinţă!
Eu nu ştiam ce-n piept Tu mi-ai sădit :
Un dor mă mistuia, privind spre stele
Şi-un glas mă tot chema spre infinit.
Iar eu credeam că e melancolie,
Un dar care-i inspiră pe poeţi.
De auzeam o vorbă despre Tine,
Ziceam că n-am sa cred in zece vieţi!
Dar îmi plăceau poveşti cu zmei şi zâne,
Căci am rămas un suflet de copil,
Şi de acel copil curat la suflet
Tu te-ai apropiat tiptil, tiptil.
Şi ai bătut la uşa-mi, ferecată,
Dar n-am vrut să-Ţi răspund de la-nceput.
Şi-ai aşteptat, şi-ai mai bătut o dată
Şi-încă de multe ori ai mai bătut.
Dar a sosit şi vremea de-a alege,
Când trebuia să fac spre Tine-un pas.
În uşă-a fost o ultimă bătaie
Şi-un ultim ticăit răsună-n ceas.

„-Alege viaţa ! Vino ! Te grăbeşte!
Cu preţ de sânge, vina ţi-am plătit!
Chiar Fiul Meu L-am răstignit pe cruce,
Fiindcă-atât de mult Eu te-am iubit!”
Şi dorul ce-l aveam în piept de-o viaţă,
A tresărit în mine cu uimire :
„-Cum poate cineva din depărtare
Să mă iubească cu-astfel de iubire?
Când tot în jurul meu se prăbuşeşte
Şi ce-a fost ieri frumos, azi e-o ruină,
Când cei ce mă-nconjoară stau deoparte
Cu degetu-arătând :”Ea e de vină!”
Şi sub povară, trupul se-ncovoaie
Şi parcă nu mai am nici o ieşire,
Cum poate cineva din depărtare
Să mă iubească cu-astfel de iubire?”

E-un timp de suferinţă şi de plânset,
Dar este şi un timp de alinare.
Şi braţul Tău cu drag mi-ai pus pe creştet,
Ca să îmi dai răspuns la întrebare :

“-Eu te iubesc c-o dragoste AGAPE,
Din vremea când erai doar o părere,
Şi te iubesc la fel şi azi când trupul
Ţi-e numai chin şi jale şi durere.
Şi vreau să-ţi dau iubirea mea întreagă;
Nu-ţi cer nimic în schimb, nici o frântură.
De-ţi este sete, vino la izvorul
Din care poate bea orice făptură!
E apa veşniciei, este Viaţa
Ce am sădit-o-n Fiul Meu născut.
De vrei ca să trăieşti, vino la Isus
Şi vei avea în El, nou început !”
Sept. 2001 Rely T.

Mi-e dor de-acele clipe...

Aş vrea sa-Mi oglindesc în tine chipul,
şi ca într-o oglindă să-Mi văd faţa.
Mi-e dor de-acele clipe minunate
plimbându-ne-n grădină, dimineaţa:
tu ochii-ţi ridicai plin de mirare
şi de uimire-adâncă-erai cuprins,
când Eu din înălţimile celeste
o mâna către tine am întins.

Ţi-am pus întreg pământul la picioare
şi ţi l-am dat în stăpânire, ţie
şi ca să-ţi împlinesc desavârşirea,
din coasta ta ţi-am dăruit soţie.
Te-am pus stăpân pe tot ce e suflare,
ţi-am dat putere peste-orice făptură,
dar tu ai vrut mai multe a cunoaşte,
n-ai vrut numai iubire, ci şi ură.
Ai vrut să ştii ce-nseamnă suferinţa,
ai vrut să guşti din cupa cea amară,
nu iţi era destulă bucuria,
ci ai voit să ştii şi de ocară.
Ţi-am pus viaţa şi moartea înainte.
Cu drag te-am îndemnat :”Alege viaţa
şi vom putea în veci să ne petrecem
pe-alee în grădină, dimineaţa.”
Ţi-am pus în palmă binecuvântarea,
dar tu ai vrut blestemul să-l alegi
şi ce ai semănat într-o clipită,
o veşnicie-ntreagă să culegi.

Mi-e dor de-acele clipe minunate.
Mi-e dor să le petrecem împreună.
Îmi pregătisem slava pentru tine
şi stelele ţi-am împletit cunună.
Dar tu ai vrut să ştii cum e noroiul
şi te-ai lăsat de şarpe ispitit,
iar sufletu-ţi curat şi fără pată,
la moarte-a fost îndată osândit.
N-ai înţeles ce plată te aşteaptă,
căci trupul tău nu cunoştea povara,
iar fruntea ta scăldată de sudoare,
plecată, îşi purta cu greu ocara.

Mi-e dor sa fim din nou pe drum, alături,
să ne petrecem ziua împreună.
Iau cerul şi pământul azi ca martori
şi toate impotrivă-ţi au să spună:
“Liber ai fost de orişice poruncă
şi ai putut cu voia a alege.”
Dar tu ai vrut ca să cunoşti şi răul
şi să înveţi din el o altă lege.
O lege care îşi întinde laţul
şi tot mai strâns îţi lănţuie grumazul,
cu ghiara ei de fiară-ntunecată
tot mai adânc îţi sfâşie obrazul.
Păcatul, azi te roade ca un vierme,
eşti sfărâmat de-o moară de ispite;
şi tot mai jos, tot mai adânc în noapte
se prabuşesc speranţele rănite.
Eu te privesc cu-n geamăt de durere.
Mi-e greu să-ţi văd fiinţa destrămată,
A mai rămas un pumn de cioburi sparte,
din tot ce-ar fi putut să fie-odată.

Mi-e dor de-acele clipe minunate
când tu erai cununa Mea de slavă,
dar cupa de nectar ce-aveai în mână,
tu ai schimbat-o-n una cu otravă.
Sunt trist, când te privesc în depărtare,
desfigurat de răul ce te scurmă;
tot mai adânc păcatul te pătrunde
şi nu-ndrăzneşti ca să priveşti în urmă.

Dar tu nu ştii că dragostea din Mine
făcută-i să dureze-o veşnicie
şi ce-am mai drag, Eu voi jertfi ca plată,
voind să te răscumpăr din robie.
Pe Fiul Meu, ce-i singurul născut,
Lumina vieţii Mele-o pun pe cruce,
ca trupul Său în cuie răstignit
să te aducă azi la o răscruce.
Din nou eşti pus s-alegi. O nouă şansă
ţi-am oferit: e darul fără plată
ce poti să îl primeşti, dacă alegi
să ai din nou o inimă curată.
Pe Fiul Meu, Isus, din veşnicie
L-am coborât, la Mine să te-aducă;
ca să găsească tot ce se pierduse,
să nu mai fi un ciob dintr-o ulucă,
să nu mai fi grăunte-n praful lumii,
ci Fiu de Dumnezeu în nemurire,
să te dezbraci de ură şi-ntuneric
ca să devii lumină şi iubire!

O, vino iar in braţul meu, copile,
să ne plimbăm în roua dimineţii,
îngerii să ne cânte sus în slavă,
iar pe pământ, în versuri, toţi poeţii!
Mi-e dor! Mi-e dor de tine!

Darul iubirii...

Te iubesc atât de mult,
Încât din nemurire,
Am coborât jos pe pământ
Ca să-ţi dau de ştire:
Pentru păcatul tău, născut
Din a Evei coapsă,
Cerescul Tată a cerut
Moartea, ca pedeapsă.
Dar dragostea ce Eu ţi-o port,
De eşti bun sau rău,
M-a făcut ca să plătesc
Eu în locul tău.
Pe drumul suferinţei
Eu crucea ţi-am purtat,
Batjocorit şi singur,
În marea de păcat.
La Golgota, pe cruce,
Am suportat calvarul,
Dar dragostea din suflet
Mi-a îndulcit amarul.
Să ştii: acum eşti liber
Ca să-ţi alegi destinul.
Dulce ca şi mierea,
Amar ca şi pelinul.
Ţi-am pus acum în faţă
Şi binecuvintarea
Şi-ntunecat, blestemul,
Ca să le-auzi chemarea.
Ţi-am spus: alege viaţa
Ca să traiesti în pace!
De vrei pecetea morţii,
Eu nu mai am ce-ţi face.
Alege-ţi veşnicia
Alături de Părinte!
Trăieşte în Lumina
Născută dinainte!
Tu nu eşti fiu al nopţii
Ce vrea sa te strivească.
Eşti fiu al bucuriei
În matca ta firească.
Ţi-am dat în dar iertarea.
Întinde braţul tău.
E darul fără plată
Făcut de Dumnezeu!

E-o vreme…

Doamne, o vorbă bună-aş vrea s-aud,
Un glas şoptit, o blândă mângâiere!
Mi-e sufletul zdrobit de braţul crud
Ce fruntea mi-o apasă cu putere.
Tu Doamne ştii povara ce m-apasă,
Cu-atâta zbucium şi atâta chin.
Aş vrea să am din nou, o inimă voioasă,
Dar nu găsesc în ea decât suspin!
E duhul meu cuprins de-un dor de ducă,
Am obosit şi-acasă vreau s-ajung,
Căci inima în piept mi se usucă,
Iar drumul mi se pare tot mai lung!
Nimic pe-acest pământ nu mă mai ţine,
Şi nimeni nu mai e să mă oprească,
Şi Doamne, tare-aş vrea s-ajung la Tine,
Să locuiesc în casa mea cerească.

Am înţeles că e un sens în toate:
E-o vreme când ţi-e inima uşoară...
Şi e un timp când plânsul te sugrumă
Şi fiecare ceas e o povară.
Şi e un timp ce-i sorocit În toate,
Nimic de pe pământ nu-i veşnicie.
Dar numai Tu eşti Cel ce le socoate,
Iar astăzi mi-a venit vremea şi mie.
Şi pe cântar sunt multe ce se-adună,
Iar tasul se apleacă tot mai greu.
Pe capul meu nu voi purta cunună
De-nvingător, de Fiu de Dumnezeu!
Căci a sosit azi timpul pentru plată
Şi umărul mi-l plec sub grea povară.
Şi pentru tot ce am greşit odată,
Azi lacrimi duc, suspine şi ocară.
Mă uit in urmă: câtâ neştiinţă!
N-am fost în nici un lucru pricepută.
Nu am ştiut s-alin o suferinţă
Şi nici să termin lupta începută.
Am mers un drum întreg... sfârşii cărarea
Şi n-am lăsat în urmă nimic bun.
Nu-i nimeni ca să-mi ieie apărarea,
Iar cei din jurul meu nimic nu spun.
Unde iţi este boldul, veşnicie?
Ce-ţi stă în cale ca să te oprească?
Ce stavilă ar vrea să te-ntârzie
Când inima-mi în piept e numai iască?

„N-ai auzit-sărmane chip de lut-
De Cel ce a murit pe lemn de cruce?
Păcatul tău El l-a purtat tăcut
Şi Pacea a promis că ţi-o aduce!”
“Veniţi la Mine cei împovăraţi
Şi vă voi da odihna fără plată!
Nu trebuie povara s-o purtaţi,
Ducând în voi o luptă ne-ncetată!
Eu, dragostea ce multă-o am în piept
Vreau s-o revărs în valuri, către tine!
Nu ştii de câta vreme te aştept
Ca să-ţi alin şi lacrimi şi suspine!
Păcate nu-ţi mai pun la socoteală,
Căci le-am platit pe lemn cu Sfântă plată.
În dragoste îţi schimb orice greşeală,
De-Mi pui în palmă-o inimă curată.”

O, Doamne, doar acum am înţeles
Cuvântul Tău ce Pacea îl cuprinde.
Azi a venit o vreme de ales:
Nimic nu se mai cumpără sau vinde.
Scot tot ce am purtat în tolba vieţii
Şi îţi răstorn în palmă avuţia:
O mamă fără perlele din salbă
Şi într-un colţ, fără cununi, soţia.
Tu, Doamne, fără grabă, numeri toate
Şi celui rău, în braţe-i pui ocara.
Şi dintr-o dată, tolba mea cea mare
S-a micşorat şi a pierdut povara.
Şi doar într-un ungher, o luminiţă,
Sclipea timid, o slabă licărire,
Dar Tu ai luat-o-n palmă cu blândeţe
Şi-ai pus-o-n loc de-naltă preţuire.
Şi pentru firu-acela slab şi palid
Ce n-avea parcă nici o strălucire,
Tu m-ai lăsat o, Doamne, ca să intru
În casa Ta de Har şi de iubire.
Da, este-o vreme pentru plâns şi jale
Şi este-o vreme pentru judecată.
Dar fie-oricit de greu în tas păcatul,
Mai mult va fi o inimă curată!

Hai vino cu păcatul tău la Isus!
Nu te lăsa-nşelat că e prea greu!
Mai este încă vremea de iertare
La cruce, unde-am fost iertată eu!

Îţi multumesc Doamne pentru vorba bună spusă la vremea potrivită! Ea este balsamul care vindecă rana şi alina durerea. Este un susur dulce pentru un suflet îndurerat, pentru o inimă ranită.
Rely T. … 30iulie2001

Doar cu Tine…(When I need you…)

Doar cu Tine,
Mi-e crucea pe umeri, uşoară
Şi nu mai o simt ca povară
Cu Tine alături mergând!
Doar cu Tine,
Durerea nu-i cui ce străpunge,
Căci Tu eşti balsamul ce unge
Şi vindecă rana din piept.

Zi de zi Tu-mi dai mai multă putere.
Simt că pot să-l birui pe duşmanul cel rău.
Doar prin Tine sunt lumină-n întuneric,
Puternic doar prin braţul Tău!

Doar cu Tine,
Mi-e pasul uşor în furtună
Şi-n suflet am doar vreme bună,
Căci Tu-mi eşti al păcii izvor!
Doar spre Tine
Eu ochii-mi ridic cu iubire,
Genunchii mi-i plec spre cinstire,
Căci Tu eşti al meu Salvator!

Inimi de copil...

Aş vrea să-Ţi spun ce dor imi e să fiu
Un fulg în palma Ta ocrotitoare,
Când sufletul mi-e gol şi mi-e pustiu
Şi aripi n-au curajul ca să zboare!

Aş vrea să-ncap ca puiu’ntr-o găoace,
Ca să mă simt de toate, l-adapost !
Şi mângâierea Ta s-o simt, uşoară,
Spunându-mi:” Copilaş micuţ şi prost!”

Şi parcă-aş vrea să fiu un ochi de apă
În care chipul Tău să se-oglindească,
Un colţ de cer, un strop micuţ de rouă,
Ce-aşteaptă dimineaţa, să se nască.

Un fir de praf de-aş fi pe poala hainei,
Să Te-nsoţesc o Doamne, pas cu pas,
Ca să mă scald în dulcea Ta lumină
Şi să ascult blâdeţea-n al Tău glas !

Mă simt atât de mic, atât de firav
Şi nu găsesc în mine nimic bun.
Dar cu un glas timid, plin de sfială,
Aş vrea să mă apropii şi să-Ţi spun:

“CE ALTCEVA O, DOAMNE, DE PE PĂMÂNT ŞI APĂ,
AR MAI PUTEA SLĂVITU-ŢI CHIP SĂ-NCAPĂ,
DECÂT BOLTITUL CER ?”

“EU am creat şi cerul şi pământul
Şi am supus furtuna c-un cuvânt !
De voia Mea ascultă-orice făptură !
Tot universul ştie CINE SÂNT !

Şi totuşi în nespusa Mea iubire,
Mă pot apropia cu pas tiptil,
Şi din imensitatea Fiinţei Mele,
Să locuiesc în inimi de copil !”

Numai Isus!

Câte drumuri un om ar avea de făcut
Ca să-i fie păcatul iertat?
Câte mări, câte valuri ar fi de trecut
Ca să aibă un suflet curat?

Câte jertfe pe-altare s-ar arde-n zadar,
Să alunge-ntunericul greu?
Cine-n lume-ar putea fi izvorul de har,
Împăcând omul cu Dumnezeu?

Răspunsul prieteni, este “Numai Isus!”
Răspunsul e “Numai Isus!”

Câte fapte frumoase mai sunt de făcut?
Câte legi mai avem de-mplinit?
Câte vechi jurăminte mai sunt de ţinut,
Pân’ să fie un om mântuit?

Care-i preţul ce Tătal prin har l-a plătit,
Îplinind toată Legea-n Calvar?
Cine-I Mielul ce-n dragoste-a fost răstignit,
Să-L primim fără plată în dar?

Răspunsul prieteni, este “Numai Isus!
Raspunsul e “Numai Isus!”