Credinta lui Petru

Doamne, ei au fost cu Tine, Te-au vazut, Te-au pipait,
Poalele camasii Tale le-au atins, Ti le-au simtit,
Te-au vazut cind in multime, vindecai doar cu-n cuvint
Si Ti-a fost de-ajuns o vorba, sa scoli mortul din mormint.
Au umblat cu Tine-alaturi, zi de zi si ceas de ceas,
Dar in cea din urma-Ti clipa, citi din ei au mai ramas?
Petru, insasi temelia, peste care ai cladit,
Pina-n zorii diminetii, de trei ori te-a parasit.
El, care minat de Duhul, drept Cristos Te-a declarat,
Cind au aparut strajerii, iute Te-a abandonat.
Se-ascunsese in multime si de teama-adinc cuprins,
El s-a lepadat de Tine, de trei ori, spre-a nu fi prins.
Si Ti-a fost atit de-aproape, ii vorbisesi fata-n fata,
Chipul Tau, oglinda Slavei, il vedea de dimineata,
Peste zi sorbea Cuvintul, ce-l primea gura la gura,
Si ii talmaceai vorbirea, sa capete-nvatatura.
Chiar puteri i-ai dat, s-aline, sa aduca vindecare,
Demonii, doar cu o vorba, i se-aruncau la picioare.
Da, Ti-a fost trei ani alaturi, Ti-a recunoscut sorgintea,
Dar la prima incercare, a fugit si-a pierdut mintea.
“Doamne, cu Tine sunt gata-n temnita sa merg, la moarte !”
Asa Iti spunea, dar frica, nu il duse prea departe.
Insa Tu, dulce minune, scump al dragostei izvor,
Il stiai mai dinainte, dinaintea tuturor.
Si-ai ingenunchiat in fata Tatalui, pentru a-I cere
Pentru Petru, o credinta ce in veacuri nu va piere.
Si-au trecut de-atunci milenii, Tu Te-ai inaltat la cer,
Si-ai lasat uimita-o lume, invelindu-Te-n mister.
Si dupa atitea veacuri, dupa-atitea mii de ani,
Vin si eu la poala crucii, in gradina Ghetsimani.
Stiu, nu Ti-am atins vesmintul, fata-n fata nu am stat,
Din izvoru-ntelepciunii, vorbe nu am ascultat.
Petru cind umbla cu Tine, el vazindu-Te-a crezut,
Dar eu vreau sa cred in Tine chiar daca nu Te-am vazut.
Azi mi-e inima zdrobita, incercarea-i mult prea grea.
Doamne, roaga-Te la Tatal si pentru credinta mea !
Slaba sunt, da-n slabiciune Tu sa iti arati puterea,
Pacea Ta sa m-ocroteasca si sa imi alini durerea.
Vreau, prin foc, prin valea mortii, eu sa umblu prin credinta
Caci de esti cu mine-alaturi, ma indrept spre biruinta !

VOIA TA, NU VOIA MEA.

Cum să pot să fac eu oare, Doamne, ca să pot ierta?
Cum, în cruda mea durere, suferind, să pot uita?
Cum, cînd ghiare nemiloase mă sfîşie, eu să pot
Să-ntind mîna a iertare şi să beau paharul, tot?
Cum să pot să dau din mine, cînd ce-aveam mi s-a furat?
Ochii-mi sunt uscaţi de lacrimi, căci izvorul le-a secat!
Cum sa fac cînd i-este sete celui care m-a rănit,
Să-i dau apa, fără plată, nespunîndu-i c-a greşit?
Cum să fac? O, Bun Părinte, spune-mi sfatul întelept,
Ca să-l iert pe cel ce-mi smulge astăzi, inima din piept?
Pleacă-Ţi ochii către mine, ca să-mi cercetezi fiinţa,
Din cereasca-Ţi înălţime, iartă-mi Doamne, neputinţa.
Ştiu că-n marea Ta iubire, Tu Ţi-ai părăsit genunea,
Şi la cruce, la Golgota, mi-ai răstignit slăbiciunea.
Mi-ai bătut atunci în cuie şi păcatul şi durerea
Şi din rana-Ţi sîngerîndă, îmi vei dărui puterea.
M-ai iertat atunci, la cruce, cînd păcatu-mi te-a străpuns,
Răul, locuind în mine, palmele ţi le-a pătruns.
Spinii, sîngerîndu-ţi fruntea, Ţi i-am pus cu mîna mea,
Şi-mi purtai atunci povara, ce pe umeri era grea.
Şi m-ai învăţat ce-nseamnă, ca, iubind, să dăruieşti
Şi cum să întorci obrazul, încă-o palmă să primeşti.
Prin puterea de la Tine, eu voi face ce mi-ai spus,
Precum Tu, venind in lume, Tatălui I Te-ai supus.
“Depărtează de la Mine, dacă este cu putinţă,
Cupa plină de otravă, de dureri şi suferinţă!
Dar oricît îmi e de teama şi povara cît de grea,
Faca-se o, Sfinte Tată, voia Ta, nu voia Mea! ”
Aşa ai şoptit atuncea, în grădina Ghetzimani,
Cînd ai fost vîndut de mine, numai pe treizeci de bani.
Şi urmîndu-Ţi azi învăţul, pun genunchii la podea
Şi-ţi şoptesc: “O, Sfinte Tată, voia Ta, nu voia mea!
Ştiu că eu nu am puterea ca să uit şi ca să iert
Şi oricîtă străduinţă aş avea, e în deşert.
Dar puterea care vine de la Tine, am primit,
Cînd, de Duhu-Ţi, cercetată, inima Ţi-am dăruit.
Şi in Tine şi prin Tine, eu voi birui mereu,
Căci nu eu voi duce lupta, ci lupţi Tu în locul meu.
Şi iubirea care vine de la Tine, e răbdare,
Este bună, fără pizmă, fără pic de îngîmfare,
Nu se umflă de mîndrie, nu işi caută-al său folos,
Nu se mînie, nu-şi poartă felul, necuviincios,
Nu se bucură de răul celui ce făcut-a răul,
Nici nu caută să-l rănească şi să îl înghită hăul.
Ci-şi găseşte bucuria şi cînd suferă durere,
Crede totul, iartă totul, face totul în tăcere.
Felu-acesta de iubire care ne întrece firea,
Este singurul ce iartă şi uită nelegiuirea.
Iată, am acum răspunsul pentru tot ce m-a durut:
Dragostea ce este-n Tine şi pe mine m-a umplut.
Doamne, navigînd pe ape, nu mi-e barca în derivă
Căci dacă Te am alături, cine îmi va sta-mpotrivă?

ÎMPREUNĂ

Doamne, din adîncul nopţii, de pe lespedea de piatră,
Prăbuşită-n disperare, de durere şi de frig,
Cînd în jur pustiu e totul, nu e nimeni să m-audă,
Ochii îmi ridic spre Tine şi Te strig:

Doamne, lacrimile mele, ce curgînd îmi ard obrajii,
Cer o plată pe măsură, cer durerii un răspuns.
Ştiu că sunt un ciob ce plînge, fir de praf în drumul lumii,
Dar şi lespedea de piatră s-a mişcat strigînd:”de-ajuns!”

Nu mai vreau să-mi plîng durerea, vreau prin Tine s-am putere,
Către mine-ntoarce-Ţi faţa, deşi nu aş merita,
Vreau să îţi ating veşmîntul, să obţin azi vindecarea,
Sufletul să-mi fie liber, ca să-l pun în palma Ta.

Vreau să-mi fii Tu azi tăria, doar în Tine să mă-ncred,
Lemnul crucii, dus în spate, să nu-l simt ca pe-o povară.
Cînd cel rău mi-întinde laţul, braţul Tău să m-ocrotească.
Teama să nu mă cuprindă, cînd duşmanii mă-nconjoară.

Chiar de văd cum vine valul, pasul cum mi se scufundă,
Mii de ghiare ascuţite care inima-mi zdrlesc,
Chiar de totul mi-e-mpotrivă şi nu văd nici o scăpare,
Şi-ochi vicleni, sclipind în noapte, pe la colţuri mă pîndesc,

Domnul meu, privind spre Tine, nu e nimeni să m-apuce,
Ochii mei ‘nălţaţi spre ceruri, pe cel rău nu-l mai zăresc.
Trupul meu, atins de Tine, nu mai simte azi durerea,
Şi pe valurile vieţii, prin credinţă-am să păşesc!
Cît m-am încrezut în mine, în puterea mea măruntă,
M-a învins mereu duşmanul, oricît m-am împotrivit.
Dar de cînd Ti-am pus în palmă, inima şi-a mea fiinţă,
Tu mi-ai netezit cărarea şi prin Tine-am biruit!

ISUS ESTE NEASEMUIT !!!

El este Primul şi Ultimul, Începutul şi Sfîrşitul!
Toate lucrurile sunt făcute de El şi prin El.
Este arhitectul universului şi stăpînul timpului.
El a fost dintotdeauna, este şi va fi mereu…

Nemişcat. Neschimbat. Neînfrînt. Indistructibil.

Rănit, a adus vindecare!
Străpuns, alină durerea!
Persecutat, a adus eliberarea!
Ucis, este izvor de viaţă.
A înviat, purtînd în El biruinţa!

Domneşte, dăruind pacea,tuturor celor care vin la El!

Lumea nu-L poate înţelege.
Armatele nu-L pot înfrînge.
Ştiinţa nu-L poate explica.
Iar stăpînirile nu-L pot ignora.

Irod nu L-a putut ucide.
Fariseii nu L-au putut prinde în cursele lor.
Iar lumea nu L-a putut ţine.
Nero nu L-a putut zdrobi.
Hitler nu L-a putut reduce la tăcere.
Noua Eră nu-L poate înlocui.
Iar scepticii nu-L pot exclude.

El este lumină, dumnezeire, veşnicie. Este Domn.
Este dragoste, bunătate, blîndeţe. Este Părinte.
Este sfînt, drept, puternic, tare. Este Dumnezeu.

Căile Sale sunt drepte.
Cuvîntul Său este veşnic.
Voia Sa nu se schimbă şi gîndul Său este la mine!
El îmi este Răscumpărtorul.
El îmi este Salvatorul.
El este Cel care mă călăuzeşte.
El îmi dă pacea!

El este bucuria mea.
El este mîngîierea mea.
El este Domnul meu şi îmi conduce viaţa!

Îl slujesc pentrucă jugul său înseamnă dragoste.
Calea pe care Îl urmez este Lumină.
Iar ceea ce El voieşte pentru mine este : viaţă din abundenţă.

Îl urmez pentrucă este inţelepciunea celui înţelept,
Este puterea celui puternic,
Este Cel vechi de zile,
Conducătorul celor care conduc,
Stăpînul celor care stăpînesc,
Împlinirea a tot ceea ce a lipsit.
Este Domn şi Suveran a tot ceea ce a fost şi va fi.

Iar dacă toate aceste lucruri te-au impresionat,
Ascultă ce urmează!

Dorinţa Sa, este să fie cu mine!
El nu mă va părăsi niciodată!
El nu mă va abandona niciodată!
Nu mă va conduce pe căi greşite!
El nu mă uită niciodată.
Ochii Săi sunt mereu aţintiţi asupra mea.
Şi niciodată nu va lipsi de la întîlnirea Sa cu mine!

Cînd cad, El mă ridică.
Cînd greşesc, El mă iartă.
Cînd sunt slab, El e tare.
Cînd mă pierd, El este Calea.
Cînd mi-e teamă, El mă încurajează.
Cînd mă poticnesc, El mă sprijină.
Cînd sunt rănit, El mă vindecă.
Cînd sunt zdrobit, El mă restaurează.
Cînd sunt orb, El mă conduce.

Îmi dă mîncare dacă-mi este foame.
Îmi dă să beau, dacă mi-e sete.
Îmi îmbracă goliciunea si îmi încălzeşte sufletul.
Iar de duc lipsă, El îmi dă ce am nevoie.

Atunci cînd trec prin încercări,nu sunt singur, El e cu mine.
El este scutul meu, cînd cei răi mă înconjoară.
În necaz, El este mîngîierea mea.
Şi-n faţa morţii, El este Cel care mă duce acasă!

El este totul pentru toţi, oriunde, oricînd şi-n orice fel!
El este Dumnezeu şi este credincios.
Eu sunt al Lui şi El este al meu!

El este Biruitor, iar eu sunt biruitor prin El!
Fiecare zi alături de El, este o binecuvîntare.
Eu Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îi mulţumesc
pentru tot ceea ce a făcut în viaţa mea!
Şi de aceea pot să-ţi spun şi ţie:
Da. Îl iubesc pe Isus!
El este sursa existenţei mele,
Salvatorul meu, Cel prin care exist!
Fără El, nu sunt nimic!

(Adaptare din limba engleza)

CE TĂCUŢI SUNT BĂTRÎNII

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Cu capul plecat, cu spinarea-ndoită,
Cu oasele toate, ce dor,
Se fac tot mai mici şi mai slabi şi mai firavi
Şi cîte puţin, tot mai mor!

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Cu ochii închişi, cu mîini tremurînde,
În liniştea nopţii, vorbesc.
Şi buzele lor, în tăcute cuvinte,
Fierbinţi rugăciuni Îti şoptesc!

Doamne! Ce mult spun bătrînii,
De vorbă cu Tine cînd sînt!
Te roagă, cu lacrimi Te roagă,
Să-i mai zăboveşti pe pămînt,
O clipă şi încă o clipă:
Cît să mai deie vre-un sfat,
O vorbă-nţeleaptă să spună,
Celor ce plîng lîngă pat!

O, de-ar putea să vorbească
De clipa cînd Tu i-ai chemat,
Să vină la Tine, acasă!
Dar slobodă nu le e vorba,
Să spună de cum Te-au văzut:
Iubire, lumină şi pace.
Doar fruntea le este senină
Pe cînd bucuria le tace.

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Mereu se tot duc şi ne lasă în urmă;
Nu ştiu cît de mult ne lipsesc!
O mînă ce mîngîie fruntea încinsă,
Bunici, ce nepoţii-şi iubesc,
Şi totuşi…

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
În ochi le citeşti neputinţa de-a spune
De ce e atîta durere.
Dar ei ştiu că dincolo, unde se duc,
E Pace, iar restu-i tăcere!

NICIODATĂ SINGUR

Cînd încercările ce vin, mă copleşesc,
Şi-mi încovoaie trupul sub povară,
Cînd simt că în adînc mă prăbuşesc
Iar cupa ce o beau, e prea amară,
Cind lacrimile grele-mi umplu ochii,
Iar trupu-mi de suspine se-nfioară,
Cînd simt că n-am putere ca să birui
Şi îndoiala-n suflet se strecoară,
Cînd colţi haini şi-arată viclenia,
Rîvnind să mă sfîşie la strîmtoare,
Cînd pasul mi-e la cumpănă de drumuri
Şi-abisul mi se-aşterne sub picioare,
Alerg în duh, pe dealuri, la Golgota
Unde, pe cruce, trupul ţi-ai jertfit,
Şi-mi amintesc, cu dulce-nfiorare,
Că încă de atunci Tu m-ai iubit.
Şi-ai suferit ocara şi blestemul
Ca să plăteşti păcatu-n locul meu.
Pentru ca astăzi, eu, lovit de alţii,
Să-mi amintesc, că-s fiu de Dumnezeu.
Şi nu e-n lumea asta vre-o putere
Să mă despartă de a Ta iubire.
Necazul, strîmtorarea sau prigoana,
Primejdia şi-oricare stăpînire,
Că-n toate-aceste lucruri şi-alte multe,
Suntem mai mult decît biruitori,
Păşind cu Tine-alături, înainte.
Prin lumea asta, tainici călători.
De cad, e mîna Ta să mă ridice,
De mă lovesc, mă vindeci cu-n sărut.
Căci ai venit în lumea de păcate
Ca să găseşti tot ce era pierdut.
În Tine am puterea şi tăria
Şi niciodată singur nu mă laşi,
Ajută-mă, o, Doamne, totdeauna,
Să calc pe urma sfinţilor Tăi paşi!

FĂ-MĂ DOAMNE…

Fă-mă Doamne, nor de ploaie
În deşertul însetat,
Ca să ud cu-a mea fiinţă
Ce era pustiu, uscat!

Fă-mă Doamne, strop de rouă
Peste frunze, dimineaţa,
Să mă soarbă c-o privire
Soarele, ‘nălţîndu-şi faţa.

Fă-mă Doamne, o fîntînă
Cu-apă dulce de izvor,
Ca să potolesc cu mine,
Setea celui călător.

Şi-n a drumului răscruce
Fă-mă Doamne, pom cu poame,
Ca oricine-ntinde mîna,
Să nu sufere de foame.

Far în noaptea cea adîncă,
Luminînd prin ceaţa deasă,
Cînd corabia-n furtună
Caută drumul spre “acasă”.

Dar, mai mult, mai mult din toate,
Cupă plină-aş vrea să fiu
Cu iubirea Ta, Stăpîne,
Dumnezeul meu Cel Viu!

AŞ VREA SĂ FIU

Aş vrea să fiu un pom, pe-o margine de drum,
Cu nici un gard în jur să mă-mpresor,
Iar rodul meu, greu atîrnînd pe ramuri,
Să potolească foamea, oricărui trecător.

Aş vrea să fiu fîntînă, printre nisipuri arse,
Un ochi de apă limpede-n pustie,
Iar celor însetaţi, fără de plată,
Setea să le-o alin, cu apă vie.

Aş vrea să fiu , din vînt, o adiere,
În locuri de arşiţă şi deşert,
Cu braţu-mi răcoros, să-ţi mîngîi fruntea,
Cînd totu-n jur e-ncins şi e inert.

Şi-n mijloc de furtună, cînd valuri furioase,
Strivesc corăbii sfărîmate-n stînci,
O insulă aş vrea să fiu, născută,
Din volburarea apelor adînci.

Şi-aş vrea să fiu, spre cer, un zbor de aripi,
Cînd lanţuri grele-atîtnă la picioare,
O rază de lumină-n întuneric,
Balsam pentru o rană care doare,

Un umăr pentru cel ce vrea să plîngă,
Un braţ puternic, pentru cel căzut,
Iar pentr-un călător, ajuns la capăt,
Aş vrea să fiu, din nou, un început.

Aş vrea să plîng cu sufletul ce plînge,
Şi să-mi împart cu alţii, bucuria,
Astfel să fiu şi eu, un trup pe cruce,
Dînd jertfă pentru alţii, ca MESIA!

LĂSTAR SĂLBATIC

Sunt un lăstar sălbatic, crescut dintr-o tulpină
De trandafir cu flori catifelate.
Dar tot aceaşi ploaie, pe amîndoi ne udă
Şi-acelaşi fir de vînt prin frunze ne străbate.

Şi-aceeaşi rădăcină înfiptă în tărînă
Pe amîndoi ne naşte, ne hrăneşte.
Dar unul îşi dă floarea, în catifea bogată,
Iar celălalt, pămîntul degeaba îl umbreşte.

Mă uit şi simt în mine, atîta sărăcie
Deşi aş vrea în valuri să-nfloresc.
Aş vrea să fiu ca apa din cascade,
Petale mii şi mii să năvălesc.

Să umplu-ntreg pămîntul de culoare,
Să ameţesc văzduhul de parfum,
Dar trupul meu, un biet lăstar sălbatic,
Nu va lăsa în urmă, decît fum!

“-Dar tu nu ştii - rostit-a Grădinarul –
cîtă vigoare, trupul îţi străbate!
Am să te-ating şi-am să sădesc în tine,
Chip minunat, cu flori catifelate.

Şi dorul tău, atîta de năvalnic,
Va da mai multă roadă, decît crezi!
Aşa că nu te lua dup-aparenţe.
Mereu, e mult mai mult, decît ce vezi!”

ŢINE-MI DOAMNE MÎNA

Ţine-mi Doamne, mîna, strînsă-n palma Ta.
Vreau să-mi fie gîndul, nelipsit de Tine.
Ţine-mă aproape, să Te am, aş vrea,
Tainică iubire, adunată-n mine!

Şi veghează-mi pasul. Şovăi pe cărare
Şi îmi frîng genunchii sub povara grea.
Dar Tu eşti cu mine, să mă porţi pe braţe,
Să îmi vindeci rana şi durerea mea.

Am umblat prin lume, mult, fără de Tine
Şi-am băut amarul cupei de pelin.
Azi îmi plec genunchiul şi Te strig pe nume.
Eşti cu mine-alături. Viaţa Ţi-o închin!

TOMA

Pe o piatră, în grădina
Plină de măslini în floare,
Din vechimi de mult apuse,
Vine-o şoaptă de-ntrebare.

Toma, aşezat pe-o parte,
Ţine ochii în pămînt.
“-Spune Tomo, nici acuma,
Nu-ţi dai seama cine sînt?!

Ai umblat trei ani cu mine
Şi-ncă nu stii Ce sunt Eu!
Marea-n mijlocul furtunii
A ştiut că-s Dumnezeu!

Orbii mă opreau pe cale.
Mă ştiau făr’ să mă vadă.
Chiar sutaşul, fiu al Romei,
De departe-a vrut să creadă.

Şi femeia cananită
A ştiut la rîndul ei
Că din pîinea de pe masă
Cad bucăţi şi la căţei!

Iar cînd v-am trimes în lume
Să vestiţi Împărăţia,
Şi v-am dat la toţi puterea
Ce-ntăreşte mărturia,

N-ai ştiut ce sunt şi cine
M-a trimes la voi anume?
Ai umblat trei ani cu mine
Şi nu ştii să-mi spui pe nume?

N-ai crezut a mea putere,
N-ai crezut al meu cuvînt,
Şi-astăzi, cînd îţi stau ‘nainte,
Nu mă recunoşti! EU sînt!

Eu, Cel rărtignit pe cruce.
M-ai văzut cînd am murit.
Uite-n palme, semn de cuie,
Coasta-n care-am fost rănit!

Vino! Pune mîna, Tomo,
Şi cu ochii tăi să vezi!
Binecuvîntat eşti astăzi
Ca văzînd şi tu să crezi!

Dar mai fericit e-acela
Care nici nu M-a văzut,
Ci privind spre poala crucii,
M-a ales şi M-a crezut!”

CE-AR FI ADAM FĂRĂ DE EVA

La-nceput, atunci cînd Eva a-ntins mîna şi a luat
Fructul interzis de Domnul, tu Adame, unde-ai stat?
N-ai primit-o-atunci în grijă, ca să-ţi fie de-ajutor,
Ca să nu mai simţi în pieptu-ţi, cum te mistuie un dor?
Domnul te-a făcut, Adame, doar pe tine, la-nceput,
Iar pe Eva dintr-o coastă, un vas slab El l-a făcut.
Tu ai fost creat puternic, să conduci, să schimbi destine,
Nu ştiai că soarta lumii, depindea atunci de tine?
Dar, cînd prin neascultare, Eva deslegă păcatul,
Tu strigai cu măru-n mînă:”Doamne, nu-s eu vinovatul!
Doamne, Eva e de vină, ea m-a-mpins, ea m-a-ndemnat,
Eu n-am vrut, dar ea cu sila, fructu-n gură mi-a băgat!”
Toţi arată către Eva, ea e sigur, vinovată,
Tu ai fost doar slab de înger şi-ai muşcat numai odată.
Pe nedrept îţi porţi povara, azi, prin lumea de păcate,
De tot răul ce se-ntîmplă, Evele sunt vinovate!
De există vre-o problemă, toţi îţi spun: “Cherchez la famme!”
Parcă tot ce-i rău pe lume, e la Eva în program!
Tu ai vrut să scapi, spunîndu-ţi, că eşti chip de Dumnezeu.
“Doamne, de-i păcat în lume, vinovatul nu sunt eu! “
Însă Domnnul, cu durere, a ştiut de la-nceput
Că păcatul, tu şi Eva, pe din două l-aţi făcut,
Fiindcă-aţi fost creaţi dintr-una, jumătăţi dintr-un întreg,
Nu doar două părţi, alături, care nu se înţeleg.
Şi m-am întrebat adesea:”Dacă Eva e pricina,
Cum de a fost ea aleasă, ca să poarte-n ea, Lumina?
A fost fără de prihană, mamă Fiului Cel Sfînt,
Celui ce venind din ceruri, se-ntrupase prin Cuvînt.
Magdalenă-mpovărată, lacrimi I-a adus în dar,
Căci iubise mult pe lume, iar iubirea e un har.
Petru, pînă dimineaţa, de trei ori L-a lepădat,
Însă Marta şi Maria şi-ale Eve L-au urmat.
Şi-au fost primele să-L vadă, cînd minunea s-a-mplinit,
Şi să ducă-n lume vestea c-a-nviat Cel răstignit.
Doamne-ai pus în sînul Evei, cîtă dragoste cuprinde,
Iar Adam, fără de Eva, nici nu cumpără, nici vinde!

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU

Trei cruci pe-un deal, pe Dealul Căpăţînii,
Pe ele-atîrnă-n frînghii strîns legaţi,
Şi ţintuiţi de braţe, în piroane,
În crudă agonie, trei bărbaţi.

Şi pe toţi trei, Pilat îi judecase.
Toţi trei au fost bătuţi, batjocoriţi,
Toţi trei purtat-au crucea în spinare,
Şi-apoi urcaţi pe ea şi răstigniţi.

Şi încă mulţi pînă atunci şi după,
Au suferit acelaşi crunt calvar,
Sfîrşind în agonie şi ruşine
O viaţă irosită în zadar.

Şi mulţi se întrebau şi se întreabă:
“Cu ce a fost de alţii deosebit?
A suferit la fel cu ei, pedeapsa
Şi tot la fel cu ei a şi murit! “

Da, cînd priveşti la trupurile moarte,
Poţi spune c-a murit la fel ca ei,
Chiar dacă-şi dădea Duhul, fără vină,
Nu Îl deosebeai dintre cei trei.

Cînd L-am văzut cu-o seară mai ‘nainte,
Rugîndu-se-n grădina Ghetsimani,
Trei ucenici Îl însoţeau, dar iată-i
Dormind un somn adînc, pe bolovani.

Şopteşte ridicînd spre Tatăl, ochii,
Fiul dintîi, născut din Dumnezeu;
Sudori de sînge-I picurau pe frunte:
“ Tată, paharu-acesta e prea greu!

Ştiu c-am venit în lume pentru Tine,
Ca să găsesc tot ce era pierdut,
Şi voi plăti pe cruce preţ de sînge
Ca să răscumpăr ce a fost vîndut.

Dar, Tată, Eu sunt Fiu născut din Tine
Şi una suntem, cum am fost mereu.
Iar cînd voi lua pe umeri vina lumii,
Nu voi mai fi cu Tine-un Dumnezeu!

Cum să suport eu clipa blestemată,
Cînd, adunînd tot ce-ai dispreţuit,
Voi fi o urîciune pentru Tine,
Păcat, pe lemnul crucii răstignit!!!

Îţi vei întoarce ochii de la Mine
Şi se va-ntuneca întreg pămîntul.
Şi cum voi sta Eu despărţit de Tine,
Ca să-mplinesc pe cruce, legămîntul?!

Nu cred că am să pot să beau paharul !
Din cupa de păcate nu pot bea!!!
Dar totuşi Doamne, totuşi, pentru Tine,
Voi face voia Ta, nu voia Mea!!! “

Acum am înţeles de ce, pe cruce,
Din toţi, doar El era deosebit:
Cînd s-a făcut păcat pe lemnul morţii,
Ne-a arătat, cît Tatăl, ne-a iubit !!!

ÎŢI MULŢUMESC…

Ca stropii deşi de ploaie-n miezul verii,
Ce răcoresc pămîntul însetat,
Sunt binecuvîntările ce-n suflet
Mi le reverşi, o, Doamne, ne’ncetat.

Păstrează-mă, de Tine, mai aproape,
Ca pe un pom sădit lîngă izvor:
Să fiu udat mereu de-a Tale ape,
Iar roada să mi-o dărui, tuturor!

M-ai zămislit cu-atîta dor în suflet,
Şi mai apoi pe nume m-ai strigat.
Mi-ai pus în palmă, vise şi speranţe
Şi-un duh de viaţă nouă Tu mi-ai dat.

Şi-ades îmi mîngîi fruntea ostenită,
Să m-odihnesc, m-aşezi în braţul Tău,
Iar de m-atingi, îmi vindeci orice rană
Şi mă deslegi din laţul celui rău.

Îţi mulţumesc, că nu mi-e pasul singur,
Iar greul vrei să-l ducem împreună.
Îţi mulţumesc, că-mi eşti un Bun Prieten
Şi-n bucurii şi-n vreme de furtună!

SLUJIRE FĂRĂ ROST…

“Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămînţi tu, dar un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales pertea cea bună, care nu i se va lua.” LUCA 10:41-42

N-aţi auzit? Acuma e pe cale…
L-aştept cu nerăbdare să sosească!
Şi Doamne, ce onoare să-i treci pragul
La cel ce vrea cu drag să Te slujască.

Aţi pregătit odaia? E curată?
Orînduită-aşa cum se cuvine?
Voi nu puteţi să ştiţi ce bucurie
Îmi face, Cel ce vine azi la mine!

S-a rumenit viţelul în ţepuşă?
E vinul cel mai bun pus la răcoare?
Sunt flori pe aşternuturi presărate?
E vasul pregătit pentru picioare?

Dar iată-L că soseşte, intră-n casă
Şi mă reped ca să-I sărut veşmîntul.
Şi-L spăl de colbul drumului, iar capul
I-L ung cu mir ca să slujesc Cuvîntul.

Şi mă reped să văd dacă sunt toate
În rînduială-aşa cum se cuvine.
Sus în odăi şi la bucătărie,
Căci vreau să fie totul cît mai bine.

Cum? Parcă nu-i răcoare-n încăpere.
Alerg să deschid uşi, deschid ferestre,
Mai vreau să gust din sosuri, să trag vinul,
Iar timpul se strecoară fără veste.

Mai mă reped la grajduri să verific
De-i calul adăpat şi curăţit,
Mai pun un braţ de fîn şi-apoi, degrabă,
Mă duc să văd de-i totul pregătit.

Sunt lac tot de sudoare, de-oboseală,
Nimic nu vreau ca să precupeţesc,
Căci am un oaspe drag la mine-n casă
Şi vreau ca să-i arăt cît Îl iubesc.

Cînd în sfîrşit e totu-n rînduială,
Decurge totul cum am plănuit,
Mă-ndrept şi eu spre sala de ospeţe,
Să-mi bucur ochii cu Cel mult iubit.

Dar ce să văd? E gata de plecare,
Se-ndreaptă către uşă, întristat,
Şi-mi spune cu o voce-abea şoptită:
“Să fii cu mine, Eu te-am aşteptat.

Mi-a fost atît de dor să-mi stai alături,
Să-mi povesteşti de toate cîte-au fost,
Aveam nevoie ca să fiu cu tine,
Dar tu-mi slujeai alături, fără rost.

Căci de mîncare nu am trebuinţă,
Nici de-aşternuturi sau pahar de vin,
Voiam să fiu cu tine împreună,
Să ne-aşezăm sub ramuri de măslin,

Să-mi spui de-a tale doruri şi suspine,
Să te-mplinesc cu Duhul Meu Cel Sfînt.
Dar tu, în nesfîrşita-ţi alergare,
Slujeai lucrarea ta de pe pămînt!

Şi M-ai primit în casă ca pe-un oaspe,
Nu M-ai primit ca Domn şi ca Stăpîn.
M-ai invitat să păsui peste noapte,
Dar nu Mi-ai spus, de tot ca să rămîn!

Credeai că de-Mi vei ridica palate,
Şi-n Numele-Mi, pe alţii vei sluji,
Vei face pentru toţi, tot ce se cade,
Dar Eu nu-s om, să ai ce-mi dărui.

Eu tot ce-am vrut, era să fiu cu tine,
Să Mi te-oferi pe tine, Mie-n dar!
Dar fără să-Mi dai sufletul, lucrarea-ţi,
E-o alergare dusă în zadar!

Sunt mulţi care-Mi slujesc şi îmi vor spune:
“Dar, Doamne, pentru Tine le-am făcut!”
Unde eraţi cînd v-aşteptam, pe rouă?
Eu niciodată nu v-am cunoscut!

Aţi tot trecut prin Faţa Mea în grabă,
Dar timp nu aţi avut, să vă opriţi,
Nu am ajuns să vă cunosc pe nume,
Să fiu cu voi. Mereu eraţi grăbiţi.

Nu m-aţi lăsat să fiu măcar o parte,
Din alergarea voastră, zi de zi.
Aţi stat să Mă-ntrebaţi măcar odată?
Ce vreau Eu de la voi aţi vrut a şti?

Aţi hotărît în locul Meu lucrarea,
V-aţi apucat de ea, şi o sfîrşiţi,
Dar n-aţi văzut că nu-s şi Eu acolo
Şi că pe voi înşivă, vă slăviţi!”

Eu ştiu că pot păşi pe ape...

Eu ştiu că pot păşi pe ape,
când ochii mei privesc spre Tine..
Nu am puterea să înfrunt furtuna,
nici să mă-mpotrivesc când valul vine...

Dar nu mă uit la slaba mea făptură,
la pumnul de ţărână care sânt,
Şi nici la hăul care se despică
sub pasul tremurat, împins de vânt.

Eu ştiu că pot păşi pe ape
cînd ochii mei privesc spre Tine!
Tu-mi eşti puterea şi tăria
când din adânc, furtuna vine!

De braţul Tău mă las purtată.
Sprijin îmi eşti şi adăpost.
Tu-mi dai din cupa Ta să beau, Stăpâne...
ca să găsesc al valurilor rost.

Mă porţi spre pajişti verzi şi ape limpezi
şi-n valea umbrei morţii, mă-nsoţeşti!
De vin duşmanii mei să mă-ncolţească,
în faţa lor mi-aşterni...ca să-i striveşti!

Şi Doamne, câtă binecuvântare...
ca să Te am alături, pas cu pas!
Urechea mea-nsetată-i după Tine,
ca să-Ţi audă susurul din glas!

Când Tu eşti Cel ce viaţa îmi conduce,
eu nu mă tem de nici un fel de val!
Căci ştiu puterea Ta care mă poartă
întotdeauna pe-nsoritul mal.

Nu plâng, nici nu mă rătăcesc pe cale...
în faţa mea Tu netezeşti cărări!
Şi ochii mei privesc adânc în Tine...
Fântâna mea de binecuvântări!

Spre Tine Doamne, îmi ridic privirea,
să-mi dai puterea să mă-nalţ spre stele.
Căci Tu mă iei de mână şi-mpreună,
noi vom străbate-oceanul vieţii mele!!!

... şi eu!

Încă un pas pe Via Dolorosa...
Genunchiul se îndoaie sub povară...
Arsura unui bici..o lovitură...
Cine spunea de cruce, că-i uşoară?

Încă un pas...o rană...o durere...
O lacrimă strivită pe obraz...
Cine credea că drumul spre Golgota
Ducea spre biruinţă...prin necaz?!!!

Şi-am tot făcut un pas...şi încă unul...
Satan privea rânjind la chinul meu!
El nu ştia că fiecare rană
M-apropia mai mult de Dumnezeu!!!

Habar n-avea! De fiecare dată
Când mă trântea cu sete la pământ,
Durerea mea se tansforma-n putere,
Ca să îmi amintească cine sânt.

Fiindcă urcând pe drumul spre Golgota,
Alături de Isus am fost şi eu!
Şi când „S-a isprăvit!”- şopti Cristosul,
Am devenit un fiu de Dumnezeu!

Căci am murit cu El, blestem pe cruce,
Şi-am înviat cu El! Ce dulce har!
Dar nu mai trăiesc eu, ci El în mine,
Minunea vieţii noi, primite-n dar!

E atâta pace...

E atâta pace... în sufletul meu...
căci ochii mei privesc spre Tine....
deşi mă-nconjoară furtuna
şi norii sunt tot mai grei,
Te privesc... şi flori de tei
îmi ningi printre pleoape...

eşti tot mai aproape...

sunt valuri ce-nghit tot ce-ntâlnesc
şi-n spume ar vrea să mă frângă...
dar Tu, din înaltul ceresc
ai venit şi îmi spui „locuiesc
în inima ta, ca nicicând,
să n-o las să plângă!”

şi ştiu că se poate...

cu Tine păşesc
pe întinderea de ape,
deşi vin talazuri iar vântul, prăpăd,
ar vrea ca nimic să nu scape,
dar Tu mă ţii de mână...

E atâta pace... în sufletul meu...
căci ochii mei privesc spre Tine....

Rugă...

Tată...
Am rătăcit până la marginile pământului,
crezând că voi găsi mai mult
decât ce aveam lângă Tine....

Tu m-ai făcut iubirea Ta,
m-ai aşezat mai presus de îngeri
şi m-ai ţinut în palmele Tale....
dar eu, am privit în jos, spre pământ
şi am vrut să fiu... femeie...

Am vrut... mai mult decât dragostea ta...
Dar se poate mai mult???

m-am întors înapoi,
cu sufletul rănit şi plin de suspine,
cu-aripile frânte
şi veşmântul sfâşiat...

şi adânc... în mine...
a zămislit durerea...
şi mă frânge...
copil nenăscut,
fantasmă a iluziilor pierdute...

vreau să fiu din nou... răsuflarea Ta...
să fiu foc şi apă vie....
să fiu dragoste şi tămăduire...
să Te las pe Tine... să mă porţi....

mi-e dor să cobor din nou printre oameni,
să-i ating, cu atingerea Ta,
să-i mângâi cu dragostea Ta,
să le văd durerile şi... să le aduc alinare...
să le spun vorbele
pe care Tu mi le pui pe buze....

să mă plimb printre ei...
şi să îi ating....
şi atingerea Ta... să le aduca vindecare...
lumină... putere... viaţă....

să-i privesc din nou, prin ochii Tăi...
şi să fiu...
zbaterea de aripi...
care aduce pacea....

Ridică-te şi umblă...

Din adâncul nopţii negre
când tenebre mă-nconjor,
cu aripile frânte
şi genunchii înfipţi în noroi,
cu spaima în suflet
şi nici un ciot de care
să m-agăţ...

ochii îmi ridic
şi privesc către Tine!

în căderea mea liberă
am uitat
că Tu eşti Cel care
îmi risipeşte negurile,
Tu eşti tăria şi adăpostul meu,
eşti mâna mereu întinsă,
eşti ochiul mereu atent,
eşti mângâierea mea,
când toţi mă părăsesc,
eşti darul meu fără plată.
Te-ai dat pe Tine Însuţi,
ca niciuna din fărădelegile mele
să nu mă mai poată strivi.
M-ai spălat în sângele Tău,
ca să fiu mereu curată,
chiar şi în cea mai neagră
noapte a mea.

Căci Tu m-ai făcut
o făptură nouă.

Din adâncul nopţii negre
când tenebre mă-nconjor,
cu aripile frânte
şi genunchii înfipţi în noroi,
cu spaima în suflet
şi nici un ciot de care
să m-agăţ...

ochii îmi ridic
şi privesc către Tine!

Tu doar îmi zâmbeşti,
nu-ntinzi mâna ci-mi spui:
„Ridică-te şi umblă! Ai uitat
că Eu nu te voi părăsi niciodată,
iar când eşti cu Mine,
poţi păşi pe ape?”

Plătit-am preţul...(El către tine...)

Ai dreptate, preţul este mare,
Ba chiar pot sa-ţi spun, că e suprem!
Trebuia plătit de fiecare,
Ca răscumpărare din blestem.
Dar te-am iubit c-o dragoste „agape”,
Şi-n locul tău, pe cruce, am plătit!!!
Nu ţi-am cerut decât să-mi fii aproape,
Ca să-nţelegi, ce mult Eu te-am iubit!
Sunt mulţi ce dau şi mulţi ce iau, în lume,
Şi-ai putea crede c-au plătit un preţ.
Dar tot ce au, e doar deşertăciune,
Un abur doar, ce-i vrednic de dispreţ!
Nu jertfe vreau, nici plată pe favoruri,
Nu poţi s-adaugi nimic la ce-am facut!
Pe Fiul Meu Eu ţi L-am dat ca plată,
Şi doar să Îl accepţi, Eu ţi-am cerut!!!
Dar te privesc cu dragostea-Mi nespusă,
Şi-ţi pun în palme daru-Mi, de credinţă.
Sunt întrebări ce nu-şi află răspunsul
Decât atunci când Duhul ia fiinţă!

O lacrimă...

Se-ntorc în pământ
sufletele mutilate ale durerii
căutându-şi rădăcinile...

şi-au pierdut veşnicia
printre degetele răsfirate
ale timpului.

n-au apucat să descifreze
semnele de pe frunte
şi de pe mâna dreaptă.

şi se pierd...
se pierd în eternitatea lui
„despărţit de Tine”.

bat clopotele
tânguind tristeţea
unei vieţi irosite...

o lacrimă...

... Fara cuvinte...

m-am trezit brusc şi am început să strig....

iar sunetele s-au izbit de cărămizi
curgând pe perete litere de cretă
ce ningeau pe podea
o pulbere fină de cenuşă...

inimi de piatră le-au înlocuit pe cele arse
şi parcă sunt mai rezistente...
la sentimente...

butoane...
au luat în biserici
locul la icoane...

şi în confesional
un tip banal
numără păcate
şi dă indulgenţe...

plătite, fireşte
căci banii...produc penitenţe....

păcate? ele sunt de când lumea...
nu mă mir...
dar stau ore în şir
să privesc împietrirea
ce-a cuprins omenirea...

şi valul se întinde,
tot mai mare...
mi-a ajuns la picioare...
şi mă prinde...
mă-nfăşoară...
şi ghiare de ghiaţă se-ndreaptă
spre inima ce încă mai bate...

m-am trezit brusc şi am început să strig....

....până când lacrimi mari, ţâşnesc
din ochii orbi ai timpului
ce se sfărâmă în clepsidră...

...până când mâna o întoarce
cu susul în jos...
şi totul se reia de la început...

Cine sunt eu

Cine sunt eu
atunci când mă privesc prin ochii mei?

Un fir de iarbă sau un bob de rouă,
pierind la prima rază
ce soarele-o descântă...

Un val izbit în stânca de pe tărmuri
şi risipit în marea cea adâncă...

Sau urma unui pas printre nisipuri,
ce piere risipită de un vânt...

Sau un ecou pierdut în depărtare,
a ceea ce a fost cândva cuvânt...

Cine sunt eu?
Un chip luat din ţărână,
şi plămădit cu drag de mâna Ta.

Un pumn de lut...
Dar Tu mi-ai dat suflare,
m-ai aşezat mai sus decât o stea.

De sunt ceva în lumea asta moartă,
nu sunt prin ceea ce-am făcut,
ci sunt, fiindcă Tu eşti Acel Ce Este...
şi eu prin Tine SUNT un început!

Cine sunt eu
când mă privesc prin Tine?

Sunt cel pe care-atâta l-ai iubit
încât Ţi-ai părăsit dumnezeirea
şi viaţa-Ţi pentru mine ai plătit!

Şi... de mă-ntrebi acum „cine sunt eu?”
ştiu să-ţi răspund:
sunt fiu de Dumnezeu!

Te iubesc Doamne!

Te iubesc cu tot ceea ce nu pot să fiu
decât în mijlocul furtunii,
atunci când valurile se reped nemiloase
să mă scufunde în abis.
Atunci când uit de mine
şi de tot ceea ce cred că sunt
şi mă văd cu ochii Tăi:

fărâmă de lut în mâinile Tale...

o coajă de nucă în mijlocul valurilor furioase...

dar mereu la adăpost, în palma Ta!

Ateu – cuvânt fără sens

Religia-i o casa de carton
Când dumnezeul tău e o himeră,
Iar viaţa ta, castel din cărţi de joc,
Fragil balans în lumea efemeră.

De spui că nu există Dumnezeu,
Te amăgeşti, căci pentru fiecare,
Există-un dumnezeu, fie divin,
Fie născut din patimi seculare.

Poţi să-l numeşti cum vrei, în orice chip,
Poţi să te crezi ateu sau un păgân,
Dar trebuie să ştii că dumnezeu,
E cel pe care îl numeşti stăpân!

Unii îşi spun „Eu viaţa îmi conduc!”
Şi sunt pentru ei înşişi, dumnezei.
Ce îţi ocupă-n viaţă, primul loc,
Ţi-e dumnezeu! Deci, nu există-atei!

Absenţă fatală

Unii spun că iadul este un imens cazan de zmoală
Unde şade Belzebut mestecând de zor în oală.

Colo-n iad, in foc, sărmanii păcătoşi se perpelesc,
Condamnaţi pe veşnicie, pentru traiul lor lumesc.

Din adâncuri se aude tânguit de suferinţă,
Totu-i foc, fum şi pucioasă şi-n furci stă câte-o fiinţă.

Însă iadul, din păcate, nu-i ascuns pe sub pământ,
Nu-i un loc în care arde sufletul în două frânt.

De mă uit în jur, văd iadul, chiar sub ochii mei, arzând,
Suflete muncite-n chinuri şi pucioasă frământând.

Câtă ură, cât orgoliu, răzbunare, răutate,
Iadu-i pe pământ, îmi pare! De priveşti, îmi dai dreptate!

Iadu-i ce am strâns în suflet, poate tu... sau poate eu...
Iadu-i inima în care... nu există Dumnezeu!!!

Împreună...

Am simţit fiecare lovitură de bici şi n-am ştiut...
Spinii de pe frunte îmi sângerau obrazul
iar când piroanele mi-au străpuns braţele şi picioarele,
am rămas atârnat fără nici o putere pe lemnul durerii
şi...tot n-am ştiut...
Priveam cu disperare la osânditorii mei
şi strigam din străfunduri: „de ce???!!!”...
dar nu se auzea nici un sunet,
doar lacrimi grele îmi curgeau pe obraz....
dar tot n-am ştiut...
Te priveam răstignit,
din oglinda celor două milenii trecute
şi nu înţelegeam acel sentiment de „deja vu”.
Mi-am ridicat capul în timp ce sufletul meu spunea „s-a isprăvit!”
şi Ţi-am întâlnit privirea!!!
ATUNCI AM ÎNŢELES!!!
Am înţeles totul!!!
Am fost împreună cu Tine încă din veşnicie,
dinaintea întemeierii lumii....
Calvarul l-am urcat împreună,
batjocuri, dureri, suferinţi,
zdrobirea şi moartea ne-au fost tovarăşi.
Am păşit împreună în nefiinţă şi noapte
pentru ca apoi să deschidem ochii împreună
şi să mergem...ACASĂ.
Acum înţeleg...
sunt împreună cu Tine,
din veşnicie în veşnicie.

Fiul risipitor...

Din adâncul nopţii negre,
glasul meu se-nalţă către cer:
„Sunt, Tată, fiul Tău, pierdut în lume,
ai milă şi-ndurare!– atâta-ţi cer.

Am rătăcit pribeag, plecat departe,
mi-am risipit talanţii fără rost,
credeam c-am să desleg misterul vieţii
muşcând din măr! Ce prost am fost!

M-a ispitit a lumii strălucire,
chemarea-i se sirenă, m-a-mbătat,
urcat-am Babilonul până-n vârfuri,
nimic nu a rămas necercetat!

Şi am descoperit, cu-atâta trudă,
intoxicat de-a ei putreziciune,
că lumea asta-i searbădă şi moartă
şi totul nu-i decât deşertăciune!

Nimic nu e de preţ fără de Tine,
în lumea asta crudă şi hapsână!
Căci diamante, laude, osanale,
prieteni... nu-s decât ţărână.

Cât am avut averi şi braţ puternic,
toţi mă numeau prieten sau iubit,
şi mişunau ca viermi-nfipţi în hoituri,
iar azi, când nu mai am, m-au părăsit!

Am vrut să-mi trăiesc viaţa fără Tine,
nu ascultam nimic ce-aveai a-mi spune,
credeam că doar mă vrei un rob, în casă,
dar totul nu-i decât deşertăciune!

Cu regii lumii mi-am băut paharul
Şi m-au purtat vestale-n sânul lor,
Iar azi, sunt un nimic şi plin de zdrenţe,
Mă uit cu jind la hrana porcilor!

O!Tată! Nu sunt vrednic să ai milă,
Te-am înristat şi te-am batjocorit!
Tu mă-mbiai să stau cu Tin’ la masă,
Căci eram fiul Tău, cel preaiubit.

Iar eu... nici nu vreau să-mi aduc aminte,
Tot ce-am făcut, căci nu-i decât ocară!
Pustiu şi gol şi frânt, mă-ntorc la Tine,
Ca să mă ierţi! A nu ştiu câta oară!

Ştiu că nu merit straiele alese,
şi nici să stau la masa-Ţi, nu mai pot,
Dar colo-n grajd, de vrei să mă faci slugă,
mi-e mai de preţ decât al lumii tot!”

„Copilul Meu, pierdut în colbul lumii,
Nu ştii? Încă de-atunci Eu te-am iertat!
Şi-n fiecare zi, cercetând zarea,
Cu glasul mut de lacrimi, te-am strigat!

Ce bucurie!!! Zi de sărbătoare!!!!
Priviţi!!! Copilul meu lung aşteptat!!!
Tăiaţi viţelul gras! lăuţi să cânte,
Căci a fost mort şi azi... a înviat!!!

A fost pierdut şi parc-o veşnicie
i-a trebuit, s-ajungă înapoi.
Copilul Meu, azi eşti din nou, acasă,
Să uiţi al lumii chin şi-al ei gunoi!

Rob să te fac? O slugă? Nu se poate,
căci tot ce am, Eu ţie-ţi dăruiesc.
Plecat ai fost, dar Eu eram cu tine
să-ţi spun că-Mi este dor şi te iubesc!

Iubirea Mea nu poate fi cuprisă,
nici măsurată de vre-un suflet viu.
Dar toată-o torn ca jertfă preaplăcută,
Ca-ntr-un pocal, în inima-ţi, de fiu.”

Mai presus de ingeri...

Mi-ai fluturat genele zorilor
peste ochii încă adormiţi.
Mi-ai răsfirat razele soarelui prin păr
şi mi-ai susurat timid,
adiind printre frunze.

Mi-ai scăldat chipul în roua dimineţii
şi m-ai înfăşurat în aripile tale.
Simfonii necântate încă,
le-ai aşezat la picioarele mele...

Ai înflorit cireşii ca inima mea să se bucure
şi macilor le-ai spus
să-mi ureze „bună dimineaţa!”
iar cerul... l-ai făcut atât de albastru
încât ochii mei s-au topit în el, privindu-l.

Doar puful norilor a reuşit să-mi ascundă
garoafele roşii ce-mi înfloriseră pe obraz.
Dar mai presus de toate,
ai deschis colivia viselor mele pierdute
şi le-ai dat drumul să zboare.

Te-ai înălţat împreună cu ele
şi le-ai arătat întregul univers
pe care l-ai creat pentru mine.
Şi mi-ai spus „voi fi cu tine întotdeauna
şi nu te voi părăsi niciodată”.

Adevărul Tău îmi încinge mijlocul în pietre scumpe.
Numele Tău L-ai scris în inima mea
ca să nu poată fi tulburată.
Mi-ai încălţat picioarele, cu toate cuvintele de pace
pe care să le port cu mine oriunde aş merge.

Iar scutul tău, dovada credincioşiei Tale,
l-ai pus înaintea mea
ca niciuna din săgeţile arzătoare ale celui rău
să nu mă atingă.

Coiful Tău din aur curat, turnat pe altare ca jertfă,
mi l-ai aşezat pe frunte,
ca nici o-ngrijorare să nu-mi umbrească gândurile.
Şi-n mână, mi-ai pus sabia Ta, sclipire de lumină,
să sfâşii întunericul şi să-l risipesc.

Şi astfel, m-ai făcut un înger...
Sau mai presus de îngeri... şi mai aproape de Tine!

SCLIPIRE DE DIVIN...

Aş vrea să mă dezbrac de mine
Până la ultimul veşmânt.
Pe rând, le las să cadă pe podele
Ca să descopăr că sub ele...
Nu mai sânt!

Şi-aş vrea ca să-ncetez să mă mai caut,
Căci m-am pierdut pe când încă eram
O tulbure şi vagă amintire
A unei umbre, pală licărire,
Un abur desenat pe geam...

Şi-apoi, asemeni unui vas din templu
Umplut cu undelemnul cel mai fin,
Aş vrea ca să mă umpli de iubire
Şi să mă regăsesc într-o sclipire
De divin!

NUMAI DUMNEZEU NE POATE PUNE IN INIMA ADEVARATA IUBIRE !!!

Identităţi schimbate...

În lume când intră păcatul,
înfruntând pe Dumnezeu
şi neascultând porunca...
n-ai fost Tu... ci am fost EU!

Ridicând străine-altare,
dându-i slavă altui zeu,
rătăcind drumu’n pustie...
n-ai fost Tu......ci am fost EU!

Când...ţinând în mînă Legea...
mă plîngeam că-mi este greu...
şi cârteam a răzvrătire...
n-ai fost Tu... ci am fost EU!

Am minţit, am întins laţul,
Am luat vieţi pentru arginţi,
Te-am batjocorit pe Tine,
Blestemând ai mei părinţi.

Dar atunci când lemnul crucii
În piroane îl bătu,
Şi-mi plăti întreg păcatul,
N-am fost eu ci... ai fost TU!