Absenţă fatală

Unii spun că iadul este un imens cazan de zmoală
Unde şade Belzebut mestecând de zor în oală.

Colo-n iad, in foc, sărmanii păcătoşi se perpelesc,
Condamnaţi pe veşnicie, pentru traiul lor lumesc.

Din adâncuri se aude tânguit de suferinţă,
Totu-i foc, fum şi pucioasă şi-n furci stă câte-o fiinţă.

Însă iadul, din păcate, nu-i ascuns pe sub pământ,
Nu-i un loc în care arde sufletul în două frânt.

De mă uit în jur, văd iadul, chiar sub ochii mei, arzând,
Suflete muncite-n chinuri şi pucioasă frământând.

Câtă ură, cât orgoliu, răzbunare, răutate,
Iadu-i pe pământ, îmi pare! De priveşti, îmi dai dreptate!

Iadu-i ce am strâns în suflet, poate tu... sau poate eu...
Iadu-i inima în care... nu există Dumnezeu!!!

Împreună...

Am simţit fiecare lovitură de bici şi n-am ştiut...
Spinii de pe frunte îmi sângerau obrazul
iar când piroanele mi-au străpuns braţele şi picioarele,
am rămas atârnat fără nici o putere pe lemnul durerii
şi...tot n-am ştiut...
Priveam cu disperare la osânditorii mei
şi strigam din străfunduri: „de ce???!!!”...
dar nu se auzea nici un sunet,
doar lacrimi grele îmi curgeau pe obraz....
dar tot n-am ştiut...
Te priveam răstignit,
din oglinda celor două milenii trecute
şi nu înţelegeam acel sentiment de „deja vu”.
Mi-am ridicat capul în timp ce sufletul meu spunea „s-a isprăvit!”
şi Ţi-am întâlnit privirea!!!
ATUNCI AM ÎNŢELES!!!
Am înţeles totul!!!
Am fost împreună cu Tine încă din veşnicie,
dinaintea întemeierii lumii....
Calvarul l-am urcat împreună,
batjocuri, dureri, suferinţi,
zdrobirea şi moartea ne-au fost tovarăşi.
Am păşit împreună în nefiinţă şi noapte
pentru ca apoi să deschidem ochii împreună
şi să mergem...ACASĂ.
Acum înţeleg...
sunt împreună cu Tine,
din veşnicie în veşnicie.

Fiul risipitor...

Din adâncul nopţii negre,
glasul meu se-nalţă către cer:
„Sunt, Tată, fiul Tău, pierdut în lume,
ai milă şi-ndurare!– atâta-ţi cer.

Am rătăcit pribeag, plecat departe,
mi-am risipit talanţii fără rost,
credeam c-am să desleg misterul vieţii
muşcând din măr! Ce prost am fost!

M-a ispitit a lumii strălucire,
chemarea-i se sirenă, m-a-mbătat,
urcat-am Babilonul până-n vârfuri,
nimic nu a rămas necercetat!

Şi am descoperit, cu-atâta trudă,
intoxicat de-a ei putreziciune,
că lumea asta-i searbădă şi moartă
şi totul nu-i decât deşertăciune!

Nimic nu e de preţ fără de Tine,
în lumea asta crudă şi hapsână!
Căci diamante, laude, osanale,
prieteni... nu-s decât ţărână.

Cât am avut averi şi braţ puternic,
toţi mă numeau prieten sau iubit,
şi mişunau ca viermi-nfipţi în hoituri,
iar azi, când nu mai am, m-au părăsit!

Am vrut să-mi trăiesc viaţa fără Tine,
nu ascultam nimic ce-aveai a-mi spune,
credeam că doar mă vrei un rob, în casă,
dar totul nu-i decât deşertăciune!

Cu regii lumii mi-am băut paharul
Şi m-au purtat vestale-n sânul lor,
Iar azi, sunt un nimic şi plin de zdrenţe,
Mă uit cu jind la hrana porcilor!

O!Tată! Nu sunt vrednic să ai milă,
Te-am înristat şi te-am batjocorit!
Tu mă-mbiai să stau cu Tin’ la masă,
Căci eram fiul Tău, cel preaiubit.

Iar eu... nici nu vreau să-mi aduc aminte,
Tot ce-am făcut, căci nu-i decât ocară!
Pustiu şi gol şi frânt, mă-ntorc la Tine,
Ca să mă ierţi! A nu ştiu câta oară!

Ştiu că nu merit straiele alese,
şi nici să stau la masa-Ţi, nu mai pot,
Dar colo-n grajd, de vrei să mă faci slugă,
mi-e mai de preţ decât al lumii tot!”

„Copilul Meu, pierdut în colbul lumii,
Nu ştii? Încă de-atunci Eu te-am iertat!
Şi-n fiecare zi, cercetând zarea,
Cu glasul mut de lacrimi, te-am strigat!

Ce bucurie!!! Zi de sărbătoare!!!!
Priviţi!!! Copilul meu lung aşteptat!!!
Tăiaţi viţelul gras! lăuţi să cânte,
Căci a fost mort şi azi... a înviat!!!

A fost pierdut şi parc-o veşnicie
i-a trebuit, s-ajungă înapoi.
Copilul Meu, azi eşti din nou, acasă,
Să uiţi al lumii chin şi-al ei gunoi!

Rob să te fac? O slugă? Nu se poate,
căci tot ce am, Eu ţie-ţi dăruiesc.
Plecat ai fost, dar Eu eram cu tine
să-ţi spun că-Mi este dor şi te iubesc!

Iubirea Mea nu poate fi cuprisă,
nici măsurată de vre-un suflet viu.
Dar toată-o torn ca jertfă preaplăcută,
Ca-ntr-un pocal, în inima-ţi, de fiu.”

Mai presus de ingeri...

Mi-ai fluturat genele zorilor
peste ochii încă adormiţi.
Mi-ai răsfirat razele soarelui prin păr
şi mi-ai susurat timid,
adiind printre frunze.

Mi-ai scăldat chipul în roua dimineţii
şi m-ai înfăşurat în aripile tale.
Simfonii necântate încă,
le-ai aşezat la picioarele mele...

Ai înflorit cireşii ca inima mea să se bucure
şi macilor le-ai spus
să-mi ureze „bună dimineaţa!”
iar cerul... l-ai făcut atât de albastru
încât ochii mei s-au topit în el, privindu-l.

Doar puful norilor a reuşit să-mi ascundă
garoafele roşii ce-mi înfloriseră pe obraz.
Dar mai presus de toate,
ai deschis colivia viselor mele pierdute
şi le-ai dat drumul să zboare.

Te-ai înălţat împreună cu ele
şi le-ai arătat întregul univers
pe care l-ai creat pentru mine.
Şi mi-ai spus „voi fi cu tine întotdeauna
şi nu te voi părăsi niciodată”.

Adevărul Tău îmi încinge mijlocul în pietre scumpe.
Numele Tău L-ai scris în inima mea
ca să nu poată fi tulburată.
Mi-ai încălţat picioarele, cu toate cuvintele de pace
pe care să le port cu mine oriunde aş merge.

Iar scutul tău, dovada credincioşiei Tale,
l-ai pus înaintea mea
ca niciuna din săgeţile arzătoare ale celui rău
să nu mă atingă.

Coiful Tău din aur curat, turnat pe altare ca jertfă,
mi l-ai aşezat pe frunte,
ca nici o-ngrijorare să nu-mi umbrească gândurile.
Şi-n mână, mi-ai pus sabia Ta, sclipire de lumină,
să sfâşii întunericul şi să-l risipesc.

Şi astfel, m-ai făcut un înger...
Sau mai presus de îngeri... şi mai aproape de Tine!

SCLIPIRE DE DIVIN...

Aş vrea să mă dezbrac de mine
Până la ultimul veşmânt.
Pe rând, le las să cadă pe podele
Ca să descopăr că sub ele...
Nu mai sânt!

Şi-aş vrea ca să-ncetez să mă mai caut,
Căci m-am pierdut pe când încă eram
O tulbure şi vagă amintire
A unei umbre, pală licărire,
Un abur desenat pe geam...

Şi-apoi, asemeni unui vas din templu
Umplut cu undelemnul cel mai fin,
Aş vrea ca să mă umpli de iubire
Şi să mă regăsesc într-o sclipire
De divin!

NUMAI DUMNEZEU NE POATE PUNE IN INIMA ADEVARATA IUBIRE !!!

Identităţi schimbate...

În lume când intră păcatul,
înfruntând pe Dumnezeu
şi neascultând porunca...
n-ai fost Tu... ci am fost EU!

Ridicând străine-altare,
dându-i slavă altui zeu,
rătăcind drumu’n pustie...
n-ai fost Tu......ci am fost EU!

Când...ţinând în mînă Legea...
mă plîngeam că-mi este greu...
şi cârteam a răzvrătire...
n-ai fost Tu... ci am fost EU!

Am minţit, am întins laţul,
Am luat vieţi pentru arginţi,
Te-am batjocorit pe Tine,
Blestemând ai mei părinţi.

Dar atunci când lemnul crucii
În piroane îl bătu,
Şi-mi plăti întreg păcatul,
N-am fost eu ci... ai fost TU!

Ale vieţii valuri...

Ale vieţii valuri, toate, peste mine năpustesc,
Vin grămadă, se aruncă şi nu pot să mă feresc.
Mă lovesc în piept, în coaste, mă frământă, mă despoaie,
Şi-n năvala lor nebună, trupul tot mi-l încovoaie.
Dau din mâini ca disperata, de ceva ca să mă prind,
Şi în piept, mănunchi de ghiare, reci ca ghiaţa, mă cuprind.
Stânci ascunse în adâncuri, mă pândesc să mă sfâşie,
Dar nu ştiu că în furtună, inima mi-e şi mai vie!
Nu mai vreau să-mi fie teamă, nu mai vreau să mă îndoi,
Nu mai vreau să cad gramadă, aruncată la gunoi.
Nu mai vreau să fiu omida din coconul cel inert,
Nici grăuntele de pleavă, risipită în deşert.
Nu mai vreau să fiu eu ciobul sfărâmat de tălpi în drum.
Vreau ca să îmi schimb destinul şi-am s-o fac aici, acum!
Vreau în luptă ca să birui? Trebuie doar să-nţeleg
Că pe-acel ce mă loveşte, am puterea să îl leg!
Vrea să lupte? Dă din coate? Mă atacă mişeleşte?
Trebuie să-l ştiu pe-acela ce din umbră mă loveşte.
Căci destul i-am făcut jocul: am tot plâns şi-am tot jelit
Până când sub grea povară sufletul mi-a fost zdrobit.
Dar eu am un Tată-n ceruri care are Biruinţa
Şi de-L am pe El alături, cine-mi va strivi fiinţa?
Nu e-n lumea asta cale, pasul meu să n-o străbată
Când purtându-mă pe braţe, e Cerescul nostru Tată.
Aurul când e în tingire, ca să fie curăţat,
Suferind în chinuri grele, e cu focul încercat.
Dar din foc, atunci când iese, este mai strălucitor,
Chiar dacă e grea-ncercarea, chiar de rănile îl dor.
Şi-atunci eu de ce să jelui? Oare nu mi-a fost destul?
Oare de atâtea lacrimi, nu mi-e sufletul sătul?
Tatăl meu mi-a dat puterea ca să birui orice val
Şi mi-a aratat şi calea ce mă poartă către mal.
Nu mai vreau să-ţi cânt în strună, nici să joc după-al tău cânt,
Nu mai vreau să fiu o frunză moartă şi purtată-n vânt !
Nu mai vreau ca disperarea, al meu pas să-l însoţească,
Nici să fiu un foc de paie, al tau vânt să-l înteţească.
Te-am lăsat prea mult la cârmă, aplecându-mi capu-n jug,
Şi purtând o grea povară, ca un bou ce trage-un plug.
El nu ştie altă viaţă, e-mpăcat cu soarta lui
Şi e multumit, fireşte, când se pune hamu-n cui.
M-a lovit prea greu mişelul, şi-am ramas ca o năucă,
Ca o oală ce atârnă pe un gard într-o ulucă.
Da, a fost un timp de jale şi un timp pentru smerit,
Dar în marea Ta-ndurare, totul are un sfârşit.
Şi-a venit un timp în care, în armura să mă-mbrac,
Să-mi iau scutul, coiful, arma şi să pornesc la atac.
Am greşit când mi-am pus jalea şi durerea mai presus
Decât Mâna de putere, ce mi-o întindea Isus.
El e sensul vieţii mele; nu eşti tu şi nu sunt eu,
E izvorul de putere coborât din Dumnezeu.
Şi am să-mi ridic obrazul să privesc înspre Lumină,
Fără să mai am pe umeri nici un val şi nici o vină!
Chiar de mă-ncolţeşte fiara, totuşi nu sunt la strâmtoare,
Lovituri vin fără număr, dar nu pot să mă doboare.
În grea cumpănă mi-e pasul, dar nu desnădăjduiesc,
Căci nu-s singură pe cale, când cei răi mă prigonesc.
Mi-au luat trupul să-l sfâşie,mi-au înfipt cuţite-n piept;
Iata-mă! Zdrobiţi-mi carnea! Nimic alta nu aştept.
Căci, ce-i trupul? Lut şi pleavă. Cortul unui călător,
Prin deşert şi întuneric, unde-i totul trecător.
Însă, Doamne, ce-am în suflet, este numai pentru Tine,
Chiar de-i presărat cu lacrimi, cu dureri şi cu suspine.
Fiindcă-n suflet am nădejdea ce mă ţine în putere,
Chipul Tău îl am în mine, biruind orice durere.
În inimă am credinţa ce mă duce mai departe,
Prin furtuni, tot înainte, până dincolo de moarte.
Şi mai am în suflet pusă, întrecând orice cuvânt,
Dragostea fără de margini, de dincolo de mormânt.
Dragostea ce biruit-a boldul morţii, ascuţit,
Fiindcă sus în ceruri Tatăl, cel dintâi, El ne-a iubit.
Fiara crudă, fără nume, pumnul iară şi-l ridică,
Să zdrobească, să sfâşie, însă nu-mi mai este frică.
Căci de fiecare dată când cu lacrimi am plătit,
Domnul mi-era mai aproape şi prin El m-am întărit.
Şi de fapt, ce are răul împotriva-mi, să m-oprească?
Ce, din mine-l deranjează, de tot vrea să mă strivească?
Cu ce oare-i stau în cale, ca un spin înfipt în coastă?
Cred că azi el vede-n mine, ce Tu ai văzut de mult,
Încă de pe vremea-n care nu ştiam să Te ascult.
Vede-acum crescând în mine, tot izvorul de putere,
Ce din piept mi-a spart zăgazul plin de lacrimi şi durere.
Şi cu groază se-nfioară fiindcă orice lovitură
Ce-ar fi vrut să pună-n mine dor de răzbunări şi ură,
I se-ntoarce împotrivă, mai puternică, mai tare,
Tot mai plină de iubire, tot mai multă, prin iertare!
Şi iubirea copleşeşte, iar iertarea înspăimântă,
Pe acel ce-n el nu are Duh din Seminţia Sfântă!

Rely T. 22 oct. 2001