VOIA TA, NU VOIA MEA.

Cum să pot să fac eu oare, Doamne, ca să pot ierta?
Cum, în cruda mea durere, suferind, să pot uita?
Cum, cînd ghiare nemiloase mă sfîşie, eu să pot
Să-ntind mîna a iertare şi să beau paharul, tot?
Cum să pot să dau din mine, cînd ce-aveam mi s-a furat?
Ochii-mi sunt uscaţi de lacrimi, căci izvorul le-a secat!
Cum sa fac cînd i-este sete celui care m-a rănit,
Să-i dau apa, fără plată, nespunîndu-i c-a greşit?
Cum să fac? O, Bun Părinte, spune-mi sfatul întelept,
Ca să-l iert pe cel ce-mi smulge astăzi, inima din piept?
Pleacă-Ţi ochii către mine, ca să-mi cercetezi fiinţa,
Din cereasca-Ţi înălţime, iartă-mi Doamne, neputinţa.
Ştiu că-n marea Ta iubire, Tu Ţi-ai părăsit genunea,
Şi la cruce, la Golgota, mi-ai răstignit slăbiciunea.
Mi-ai bătut atunci în cuie şi păcatul şi durerea
Şi din rana-Ţi sîngerîndă, îmi vei dărui puterea.
M-ai iertat atunci, la cruce, cînd păcatu-mi te-a străpuns,
Răul, locuind în mine, palmele ţi le-a pătruns.
Spinii, sîngerîndu-ţi fruntea, Ţi i-am pus cu mîna mea,
Şi-mi purtai atunci povara, ce pe umeri era grea.
Şi m-ai învăţat ce-nseamnă, ca, iubind, să dăruieşti
Şi cum să întorci obrazul, încă-o palmă să primeşti.
Prin puterea de la Tine, eu voi face ce mi-ai spus,
Precum Tu, venind in lume, Tatălui I Te-ai supus.
“Depărtează de la Mine, dacă este cu putinţă,
Cupa plină de otravă, de dureri şi suferinţă!
Dar oricît îmi e de teama şi povara cît de grea,
Faca-se o, Sfinte Tată, voia Ta, nu voia Mea! ”
Aşa ai şoptit atuncea, în grădina Ghetzimani,
Cînd ai fost vîndut de mine, numai pe treizeci de bani.
Şi urmîndu-Ţi azi învăţul, pun genunchii la podea
Şi-ţi şoptesc: “O, Sfinte Tată, voia Ta, nu voia mea!
Ştiu că eu nu am puterea ca să uit şi ca să iert
Şi oricîtă străduinţă aş avea, e în deşert.
Dar puterea care vine de la Tine, am primit,
Cînd, de Duhu-Ţi, cercetată, inima Ţi-am dăruit.
Şi in Tine şi prin Tine, eu voi birui mereu,
Căci nu eu voi duce lupta, ci lupţi Tu în locul meu.
Şi iubirea care vine de la Tine, e răbdare,
Este bună, fără pizmă, fără pic de îngîmfare,
Nu se umflă de mîndrie, nu işi caută-al său folos,
Nu se mînie, nu-şi poartă felul, necuviincios,
Nu se bucură de răul celui ce făcut-a răul,
Nici nu caută să-l rănească şi să îl înghită hăul.
Ci-şi găseşte bucuria şi cînd suferă durere,
Crede totul, iartă totul, face totul în tăcere.
Felu-acesta de iubire care ne întrece firea,
Este singurul ce iartă şi uită nelegiuirea.
Iată, am acum răspunsul pentru tot ce m-a durut:
Dragostea ce este-n Tine şi pe mine m-a umplut.
Doamne, navigînd pe ape, nu mi-e barca în derivă
Căci dacă Te am alături, cine îmi va sta-mpotrivă?

ÎMPREUNĂ

Doamne, din adîncul nopţii, de pe lespedea de piatră,
Prăbuşită-n disperare, de durere şi de frig,
Cînd în jur pustiu e totul, nu e nimeni să m-audă,
Ochii îmi ridic spre Tine şi Te strig:

Doamne, lacrimile mele, ce curgînd îmi ard obrajii,
Cer o plată pe măsură, cer durerii un răspuns.
Ştiu că sunt un ciob ce plînge, fir de praf în drumul lumii,
Dar şi lespedea de piatră s-a mişcat strigînd:”de-ajuns!”

Nu mai vreau să-mi plîng durerea, vreau prin Tine s-am putere,
Către mine-ntoarce-Ţi faţa, deşi nu aş merita,
Vreau să îţi ating veşmîntul, să obţin azi vindecarea,
Sufletul să-mi fie liber, ca să-l pun în palma Ta.

Vreau să-mi fii Tu azi tăria, doar în Tine să mă-ncred,
Lemnul crucii, dus în spate, să nu-l simt ca pe-o povară.
Cînd cel rău mi-întinde laţul, braţul Tău să m-ocrotească.
Teama să nu mă cuprindă, cînd duşmanii mă-nconjoară.

Chiar de văd cum vine valul, pasul cum mi se scufundă,
Mii de ghiare ascuţite care inima-mi zdrlesc,
Chiar de totul mi-e-mpotrivă şi nu văd nici o scăpare,
Şi-ochi vicleni, sclipind în noapte, pe la colţuri mă pîndesc,

Domnul meu, privind spre Tine, nu e nimeni să m-apuce,
Ochii mei ‘nălţaţi spre ceruri, pe cel rău nu-l mai zăresc.
Trupul meu, atins de Tine, nu mai simte azi durerea,
Şi pe valurile vieţii, prin credinţă-am să păşesc!
Cît m-am încrezut în mine, în puterea mea măruntă,
M-a învins mereu duşmanul, oricît m-am împotrivit.
Dar de cînd Ti-am pus în palmă, inima şi-a mea fiinţă,
Tu mi-ai netezit cărarea şi prin Tine-am biruit!

ISUS ESTE NEASEMUIT !!!

El este Primul şi Ultimul, Începutul şi Sfîrşitul!
Toate lucrurile sunt făcute de El şi prin El.
Este arhitectul universului şi stăpînul timpului.
El a fost dintotdeauna, este şi va fi mereu…

Nemişcat. Neschimbat. Neînfrînt. Indistructibil.

Rănit, a adus vindecare!
Străpuns, alină durerea!
Persecutat, a adus eliberarea!
Ucis, este izvor de viaţă.
A înviat, purtînd în El biruinţa!

Domneşte, dăruind pacea,tuturor celor care vin la El!

Lumea nu-L poate înţelege.
Armatele nu-L pot înfrînge.
Ştiinţa nu-L poate explica.
Iar stăpînirile nu-L pot ignora.

Irod nu L-a putut ucide.
Fariseii nu L-au putut prinde în cursele lor.
Iar lumea nu L-a putut ţine.
Nero nu L-a putut zdrobi.
Hitler nu L-a putut reduce la tăcere.
Noua Eră nu-L poate înlocui.
Iar scepticii nu-L pot exclude.

El este lumină, dumnezeire, veşnicie. Este Domn.
Este dragoste, bunătate, blîndeţe. Este Părinte.
Este sfînt, drept, puternic, tare. Este Dumnezeu.

Căile Sale sunt drepte.
Cuvîntul Său este veşnic.
Voia Sa nu se schimbă şi gîndul Său este la mine!
El îmi este Răscumpărtorul.
El îmi este Salvatorul.
El este Cel care mă călăuzeşte.
El îmi dă pacea!

El este bucuria mea.
El este mîngîierea mea.
El este Domnul meu şi îmi conduce viaţa!

Îl slujesc pentrucă jugul său înseamnă dragoste.
Calea pe care Îl urmez este Lumină.
Iar ceea ce El voieşte pentru mine este : viaţă din abundenţă.

Îl urmez pentrucă este inţelepciunea celui înţelept,
Este puterea celui puternic,
Este Cel vechi de zile,
Conducătorul celor care conduc,
Stăpînul celor care stăpînesc,
Împlinirea a tot ceea ce a lipsit.
Este Domn şi Suveran a tot ceea ce a fost şi va fi.

Iar dacă toate aceste lucruri te-au impresionat,
Ascultă ce urmează!

Dorinţa Sa, este să fie cu mine!
El nu mă va părăsi niciodată!
El nu mă va abandona niciodată!
Nu mă va conduce pe căi greşite!
El nu mă uită niciodată.
Ochii Săi sunt mereu aţintiţi asupra mea.
Şi niciodată nu va lipsi de la întîlnirea Sa cu mine!

Cînd cad, El mă ridică.
Cînd greşesc, El mă iartă.
Cînd sunt slab, El e tare.
Cînd mă pierd, El este Calea.
Cînd mi-e teamă, El mă încurajează.
Cînd mă poticnesc, El mă sprijină.
Cînd sunt rănit, El mă vindecă.
Cînd sunt zdrobit, El mă restaurează.
Cînd sunt orb, El mă conduce.

Îmi dă mîncare dacă-mi este foame.
Îmi dă să beau, dacă mi-e sete.
Îmi îmbracă goliciunea si îmi încălzeşte sufletul.
Iar de duc lipsă, El îmi dă ce am nevoie.

Atunci cînd trec prin încercări,nu sunt singur, El e cu mine.
El este scutul meu, cînd cei răi mă înconjoară.
În necaz, El este mîngîierea mea.
Şi-n faţa morţii, El este Cel care mă duce acasă!

El este totul pentru toţi, oriunde, oricînd şi-n orice fel!
El este Dumnezeu şi este credincios.
Eu sunt al Lui şi El este al meu!

El este Biruitor, iar eu sunt biruitor prin El!
Fiecare zi alături de El, este o binecuvîntare.
Eu Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îi mulţumesc
pentru tot ceea ce a făcut în viaţa mea!
Şi de aceea pot să-ţi spun şi ţie:
Da. Îl iubesc pe Isus!
El este sursa existenţei mele,
Salvatorul meu, Cel prin care exist!
Fără El, nu sunt nimic!

(Adaptare din limba engleza)

CE TĂCUŢI SUNT BĂTRÎNII

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Cu capul plecat, cu spinarea-ndoită,
Cu oasele toate, ce dor,
Se fac tot mai mici şi mai slabi şi mai firavi
Şi cîte puţin, tot mai mor!

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Cu ochii închişi, cu mîini tremurînde,
În liniştea nopţii, vorbesc.
Şi buzele lor, în tăcute cuvinte,
Fierbinţi rugăciuni Îti şoptesc!

Doamne! Ce mult spun bătrînii,
De vorbă cu Tine cînd sînt!
Te roagă, cu lacrimi Te roagă,
Să-i mai zăboveşti pe pămînt,
O clipă şi încă o clipă:
Cît să mai deie vre-un sfat,
O vorbă-nţeleaptă să spună,
Celor ce plîng lîngă pat!

O, de-ar putea să vorbească
De clipa cînd Tu i-ai chemat,
Să vină la Tine, acasă!
Dar slobodă nu le e vorba,
Să spună de cum Te-au văzut:
Iubire, lumină şi pace.
Doar fruntea le este senină
Pe cînd bucuria le tace.

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Mereu se tot duc şi ne lasă în urmă;
Nu ştiu cît de mult ne lipsesc!
O mînă ce mîngîie fruntea încinsă,
Bunici, ce nepoţii-şi iubesc,
Şi totuşi…

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
În ochi le citeşti neputinţa de-a spune
De ce e atîta durere.
Dar ei ştiu că dincolo, unde se duc,
E Pace, iar restu-i tăcere!

NICIODATĂ SINGUR

Cînd încercările ce vin, mă copleşesc,
Şi-mi încovoaie trupul sub povară,
Cînd simt că în adînc mă prăbuşesc
Iar cupa ce o beau, e prea amară,
Cind lacrimile grele-mi umplu ochii,
Iar trupu-mi de suspine se-nfioară,
Cînd simt că n-am putere ca să birui
Şi îndoiala-n suflet se strecoară,
Cînd colţi haini şi-arată viclenia,
Rîvnind să mă sfîşie la strîmtoare,
Cînd pasul mi-e la cumpănă de drumuri
Şi-abisul mi se-aşterne sub picioare,
Alerg în duh, pe dealuri, la Golgota
Unde, pe cruce, trupul ţi-ai jertfit,
Şi-mi amintesc, cu dulce-nfiorare,
Că încă de atunci Tu m-ai iubit.
Şi-ai suferit ocara şi blestemul
Ca să plăteşti păcatu-n locul meu.
Pentru ca astăzi, eu, lovit de alţii,
Să-mi amintesc, că-s fiu de Dumnezeu.
Şi nu e-n lumea asta vre-o putere
Să mă despartă de a Ta iubire.
Necazul, strîmtorarea sau prigoana,
Primejdia şi-oricare stăpînire,
Că-n toate-aceste lucruri şi-alte multe,
Suntem mai mult decît biruitori,
Păşind cu Tine-alături, înainte.
Prin lumea asta, tainici călători.
De cad, e mîna Ta să mă ridice,
De mă lovesc, mă vindeci cu-n sărut.
Căci ai venit în lumea de păcate
Ca să găseşti tot ce era pierdut.
În Tine am puterea şi tăria
Şi niciodată singur nu mă laşi,
Ajută-mă, o, Doamne, totdeauna,
Să calc pe urma sfinţilor Tăi paşi!

FĂ-MĂ DOAMNE…

Fă-mă Doamne, nor de ploaie
În deşertul însetat,
Ca să ud cu-a mea fiinţă
Ce era pustiu, uscat!

Fă-mă Doamne, strop de rouă
Peste frunze, dimineaţa,
Să mă soarbă c-o privire
Soarele, ‘nălţîndu-şi faţa.

Fă-mă Doamne, o fîntînă
Cu-apă dulce de izvor,
Ca să potolesc cu mine,
Setea celui călător.

Şi-n a drumului răscruce
Fă-mă Doamne, pom cu poame,
Ca oricine-ntinde mîna,
Să nu sufere de foame.

Far în noaptea cea adîncă,
Luminînd prin ceaţa deasă,
Cînd corabia-n furtună
Caută drumul spre “acasă”.

Dar, mai mult, mai mult din toate,
Cupă plină-aş vrea să fiu
Cu iubirea Ta, Stăpîne,
Dumnezeul meu Cel Viu!

AŞ VREA SĂ FIU

Aş vrea să fiu un pom, pe-o margine de drum,
Cu nici un gard în jur să mă-mpresor,
Iar rodul meu, greu atîrnînd pe ramuri,
Să potolească foamea, oricărui trecător.

Aş vrea să fiu fîntînă, printre nisipuri arse,
Un ochi de apă limpede-n pustie,
Iar celor însetaţi, fără de plată,
Setea să le-o alin, cu apă vie.

Aş vrea să fiu , din vînt, o adiere,
În locuri de arşiţă şi deşert,
Cu braţu-mi răcoros, să-ţi mîngîi fruntea,
Cînd totu-n jur e-ncins şi e inert.

Şi-n mijloc de furtună, cînd valuri furioase,
Strivesc corăbii sfărîmate-n stînci,
O insulă aş vrea să fiu, născută,
Din volburarea apelor adînci.

Şi-aş vrea să fiu, spre cer, un zbor de aripi,
Cînd lanţuri grele-atîtnă la picioare,
O rază de lumină-n întuneric,
Balsam pentru o rană care doare,

Un umăr pentru cel ce vrea să plîngă,
Un braţ puternic, pentru cel căzut,
Iar pentr-un călător, ajuns la capăt,
Aş vrea să fiu, din nou, un început.

Aş vrea să plîng cu sufletul ce plînge,
Şi să-mi împart cu alţii, bucuria,
Astfel să fiu şi eu, un trup pe cruce,
Dînd jertfă pentru alţii, ca MESIA!