Ale vieţii valuri...

Ale vieţii valuri, toate, peste mine năpustesc,
Vin grămadă, se aruncă şi nu pot să mă feresc.
Mă lovesc în piept, în coaste, mă frământă, mă despoaie,
Şi-n năvala lor nebună, trupul tot mi-l încovoaie.
Dau din mâini ca disperata, de ceva ca să mă prind,
Şi în piept, mănunchi de ghiare, reci ca ghiaţa, mă cuprind.
Stânci ascunse în adâncuri, mă pândesc să mă sfâşie,
Dar nu ştiu că în furtună, inima mi-e şi mai vie!
Nu mai vreau să-mi fie teamă, nu mai vreau să mă îndoi,
Nu mai vreau să cad gramadă, aruncată la gunoi.
Nu mai vreau să fiu omida din coconul cel inert,
Nici grăuntele de pleavă, risipită în deşert.
Nu mai vreau să fiu eu ciobul sfărâmat de tălpi în drum.
Vreau ca să îmi schimb destinul şi-am s-o fac aici, acum!
Vreau în luptă ca să birui? Trebuie doar să-nţeleg
Că pe-acel ce mă loveşte, am puterea să îl leg!
Vrea să lupte? Dă din coate? Mă atacă mişeleşte?
Trebuie să-l ştiu pe-acela ce din umbră mă loveşte.
Căci destul i-am făcut jocul: am tot plâns şi-am tot jelit
Până când sub grea povară sufletul mi-a fost zdrobit.
Dar eu am un Tată-n ceruri care are Biruinţa
Şi de-L am pe El alături, cine-mi va strivi fiinţa?
Nu e-n lumea asta cale, pasul meu să n-o străbată
Când purtându-mă pe braţe, e Cerescul nostru Tată.
Aurul când e în tingire, ca să fie curăţat,
Suferind în chinuri grele, e cu focul încercat.
Dar din foc, atunci când iese, este mai strălucitor,
Chiar dacă e grea-ncercarea, chiar de rănile îl dor.
Şi-atunci eu de ce să jelui? Oare nu mi-a fost destul?
Oare de atâtea lacrimi, nu mi-e sufletul sătul?
Tatăl meu mi-a dat puterea ca să birui orice val
Şi mi-a aratat şi calea ce mă poartă către mal.
Nu mai vreau să-ţi cânt în strună, nici să joc după-al tău cânt,
Nu mai vreau să fiu o frunză moartă şi purtată-n vânt !
Nu mai vreau ca disperarea, al meu pas să-l însoţească,
Nici să fiu un foc de paie, al tau vânt să-l înteţească.
Te-am lăsat prea mult la cârmă, aplecându-mi capu-n jug,
Şi purtând o grea povară, ca un bou ce trage-un plug.
El nu ştie altă viaţă, e-mpăcat cu soarta lui
Şi e multumit, fireşte, când se pune hamu-n cui.
M-a lovit prea greu mişelul, şi-am ramas ca o năucă,
Ca o oală ce atârnă pe un gard într-o ulucă.
Da, a fost un timp de jale şi un timp pentru smerit,
Dar în marea Ta-ndurare, totul are un sfârşit.
Şi-a venit un timp în care, în armura să mă-mbrac,
Să-mi iau scutul, coiful, arma şi să pornesc la atac.
Am greşit când mi-am pus jalea şi durerea mai presus
Decât Mâna de putere, ce mi-o întindea Isus.
El e sensul vieţii mele; nu eşti tu şi nu sunt eu,
E izvorul de putere coborât din Dumnezeu.
Şi am să-mi ridic obrazul să privesc înspre Lumină,
Fără să mai am pe umeri nici un val şi nici o vină!
Chiar de mă-ncolţeşte fiara, totuşi nu sunt la strâmtoare,
Lovituri vin fără număr, dar nu pot să mă doboare.
În grea cumpănă mi-e pasul, dar nu desnădăjduiesc,
Căci nu-s singură pe cale, când cei răi mă prigonesc.
Mi-au luat trupul să-l sfâşie,mi-au înfipt cuţite-n piept;
Iata-mă! Zdrobiţi-mi carnea! Nimic alta nu aştept.
Căci, ce-i trupul? Lut şi pleavă. Cortul unui călător,
Prin deşert şi întuneric, unde-i totul trecător.
Însă, Doamne, ce-am în suflet, este numai pentru Tine,
Chiar de-i presărat cu lacrimi, cu dureri şi cu suspine.
Fiindcă-n suflet am nădejdea ce mă ţine în putere,
Chipul Tău îl am în mine, biruind orice durere.
În inimă am credinţa ce mă duce mai departe,
Prin furtuni, tot înainte, până dincolo de moarte.
Şi mai am în suflet pusă, întrecând orice cuvânt,
Dragostea fără de margini, de dincolo de mormânt.
Dragostea ce biruit-a boldul morţii, ascuţit,
Fiindcă sus în ceruri Tatăl, cel dintâi, El ne-a iubit.
Fiara crudă, fără nume, pumnul iară şi-l ridică,
Să zdrobească, să sfâşie, însă nu-mi mai este frică.
Căci de fiecare dată când cu lacrimi am plătit,
Domnul mi-era mai aproape şi prin El m-am întărit.
Şi de fapt, ce are răul împotriva-mi, să m-oprească?
Ce, din mine-l deranjează, de tot vrea să mă strivească?
Cu ce oare-i stau în cale, ca un spin înfipt în coastă?
Cred că azi el vede-n mine, ce Tu ai văzut de mult,
Încă de pe vremea-n care nu ştiam să Te ascult.
Vede-acum crescând în mine, tot izvorul de putere,
Ce din piept mi-a spart zăgazul plin de lacrimi şi durere.
Şi cu groază se-nfioară fiindcă orice lovitură
Ce-ar fi vrut să pună-n mine dor de răzbunări şi ură,
I se-ntoarce împotrivă, mai puternică, mai tare,
Tot mai plină de iubire, tot mai multă, prin iertare!
Şi iubirea copleşeşte, iar iertarea înspăimântă,
Pe acel ce-n el nu are Duh din Seminţia Sfântă!

Rely T. 22 oct. 2001