LĂSTAR SĂLBATIC

Sunt un lăstar sălbatic, crescut dintr-o tulpină
De trandafir cu flori catifelate.
Dar tot aceaşi ploaie, pe amîndoi ne udă
Şi-acelaşi fir de vînt prin frunze ne străbate.

Şi-aceeaşi rădăcină înfiptă în tărînă
Pe amîndoi ne naşte, ne hrăneşte.
Dar unul îşi dă floarea, în catifea bogată,
Iar celălalt, pămîntul degeaba îl umbreşte.

Mă uit şi simt în mine, atîta sărăcie
Deşi aş vrea în valuri să-nfloresc.
Aş vrea să fiu ca apa din cascade,
Petale mii şi mii să năvălesc.

Să umplu-ntreg pămîntul de culoare,
Să ameţesc văzduhul de parfum,
Dar trupul meu, un biet lăstar sălbatic,
Nu va lăsa în urmă, decît fum!

“-Dar tu nu ştii - rostit-a Grădinarul –
cîtă vigoare, trupul îţi străbate!
Am să te-ating şi-am să sădesc în tine,
Chip minunat, cu flori catifelate.

Şi dorul tău, atîta de năvalnic,
Va da mai multă roadă, decît crezi!
Aşa că nu te lua dup-aparenţe.
Mereu, e mult mai mult, decît ce vezi!”